adrian-severin-viDupă ce în prima parte a interviului cu dl. Adrian Severin am discutat despre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, și ne-am concentrat în a doua parte pe relațiile dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov, în cea de-a treia parte a acestui amplu interviu am abordat revenirea diasporei politice în România prin personalități ca Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Iosif Constantin Drăgan, iar în partea a patra a interviului dl. Severin a adus niște comentarii critice „miracolului economic” propus de un alt exponent de marcă al diasporei române, dl. Anghel Rugină, în cea de-a cincea parte a interviului am aflat mai multe despre rolul jucat de MAE pentru redobândirea cetățeniei române de către Mihai de România.

În această a șasea (și ultimă) parte a amplului interviu cu Adrian Severin vom sta de vorbă despre România și diaspora sa astăzi.

Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): La prima noastră întâlnire ați apucat să îmi spuneți de o seară de poveste când ați avut ocazia să stați de vorbă cu Patriarhul Teoctist și dl. Nicolae Stânișoară, fostul director al Europei Libere, despre „diaspora pierdută” și frustrările acesteia.  V-am ruga să împărtășiți și cititorilor noștri această experiență. Ce este „diaspora pierdută”?

Adrian Severin (A.S.): Într-adevăr, am avut privilegiul de a fi invitat la o cină de către Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, la care a participat și fostul director al secției române al Radioului Europa Liberă, dl. Nicolae Stânișoară. Am fost doar noi trei și am discutat vreme de câteva ore pe marginea a diferite subiecte, printre care și acela al diasporei. S-a vorbit atunci, într-adevăr, despre „diaspora pierdută”. Adică despre acea diasporă înecată în frustrări care a ajuns să își urască țara de origine spre a scăpa de povara eșecului identitar. Nu este vorba despre eșecuri profesionale sau materiale, ci de eșecul proiectului legat de construcția identității de român emigrant. În acest context, dl. Stânișoară și-a expus convingător tezele privind cele trei frustrări ale emigrației românești. Astfel emigranții români au crezut că: i. părăsind România comunistă vor fi primiți cu brațele deschise în străinătate; ii. denunțând România comunistă în străinătate vor doborî comunismul; iii. revenind în țară după prăbușirea comunismului vor fi primiți ca salvatori ai neamului. Or, nici una din aceste ipoteze nu s-a verificat. Străinătatea nu i-a primit ca pe niște eroi-martiri. Comunismul a căzut din alte cauze. Compatrioții nu i-au primit cu brațele deschise ci dimpotrivă, cu răceală și suspiciune. De aici frustrarea, de aici răutatea, de aici autismul, de aici criticismul, de aici nihilismul, de aici negativismul. Această „diasporă pierdută” denigrează România în loc nu să o laude, ci să o explice. Totodată atunci când votează sau intervine în alt fel în politica românească, susține tezele și soluțiile cele mai radicale, neținând seama de efectele lor toxice care urmează a fi resimțite de românii trăitori în țară. Această diasporă trebuie recuperată cumva. Ea trebuie reintegrată în universul românismului mondial. Cum anume? Aceasta comportă o discuție mai lungă.

A.C.C.: Din istoricul Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni aflăm câteva dintre încercările post-decembriste ale Statului român de a gestiona situația românilor din afara țării:

„Consiliul pentru Problemele Românilor de Pretutindeni a fost înființat în anul 1995 în cadrul aparatului de lucru al primului-ministru și a reprezentat prima structură pentru sprijinirea comunităților românești din afara granițelor țării. În 1998, a fost creat Subsecretariatul de Stat pentru Românii de Pretutindeni, iar în 1999, acesta a fost transformat în Departamentul pentru Relațiile cu Românii de peste Hotare. În ianuarie 2001, Departamentul fost redenumit – Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) – și a intrat în componența Ministerului Informațiilor Publice. În 2003, DRP a fost transferat în subordinea Secretariatului General al Guvernului, iar în martie 2004, în subordinea Cancelariei primului-ministru. Din martie 2005, Ministerul Afacerilor Externe a preluat activitatea și fondurile DRP și a elaborat și aplicat politica statului român in domeniul relațiilor cu comunitățile românești din afara granițelor prin Departamentul pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni (DRRP). Începând cu data de 29 decembrie 2009, conform OUG nr.115/2009 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni s-a înființat ca structură cu personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în coordonarea primului-ministru”.

Când și cum a început Statul român post-decembrist să se preocupe în mod oficial de diasporă? Care a fost dinamica acestui proces din 1989 până în 2005? Ați fost cumva implicat în activități care vizau diaspora? Dacă da, în ce a constat implicarea dumneavoastră?

stanisoaraA.S.: Problema diasporei a preocupat mereu Statul român. Motivele și formele au fost diferite, dar preocuparea constantă. Faptul că în mod tradițional Statul român este un Stat de imigrație, și nu de emigrație, a descurajat dezvoltarea unei asemenea preocupări. Diaspora română este în general relativ mică în societățile gazdă și de aceea nu are un impact prea mare asupra politicii statelor de rezidență. În plus, ea este și foarte dezbinată, ceea ce îi reduce încă și mai mult influența. Înainte de 1990, diaspora română a fost privită de Statul comunist ca o forță dușmănoasă. Tratată astfel ea a ajuns să se și comporte cu neîncredere și ostilitate față de Statul român. Transformarea diasporei române și a percepției asupra acesteia din inamic în aliat și dintr-un factor exogen într-un factor endogen al politicii românești, nu au fost ușoare și au necesitat timp. Interesul statului român pentru diasporă a crescut după 1990 și pentru că numărul emigranților români a crescut. Economiile realizate de această parte a diasporei și trimise în țară au avut un efect deosebit de pozitiv asupra produsului intern brut. De asemenea, votul membrilor diasporei care au și cetățenia română a înclinat de multe ori decisiv balanța alegerilor din România. Așa se explică atenția tot mai mare arătată de Statul român problemelor diasporei. Ea s-a concretizat inclusiv în crearea unei structuri instituționale în anul 1998, structură reformată apoi în mai multe – prea multe – rânduri. Eu unul cred că relația cu diaspora este importantă. Scopul acestei relații trebuie să fie acela al creării unei structuri naționale transfrontaliere care să îi integreze pe românii de pretutindeni pe de o parte, în efortul de a da expresie unei națiuni culturale române neîngrădite de frontiere politice, iar pe de altă parte, în construcția și reprezentarea națiunii civice române, a Statului român, de o manieră aptă a-i asigura performanța și influența în competiția și în ordinea globală. În sensul acesta am încercat să mă implic în activitățile legate de diasporă ori de câte ori am avut ocazia. O atare abordare presupune asigurarea, inclusiv în cooperare cu statele de rezidență, a condițiilor pentru păstrarea identității culturale a românilor din diasporă. În același timp ea cere o comunicare instituționalizată necesară spre a-i include în dezbaterea publică din România, în spațiul public românesc. România trebuie să fie în egală măsură un garant al loialității românilor din diasporă față de țara în care au ales să se stabilească și un garant al drepturilor lor universale în raport cu acele țări și cu restul lumii. Astfel ei nu se vor simți dezrădăcinați, ci dublu protejați și, fără a intra în conflict de loialități, dublu responsabili și dublu implicați. Din păcate, în România lipsește atât o viziune coerentă a relațiilor cu diaspora cât și un spațiu public în care aceasta să fie cu adevărat inclusă. În consecință, diaspora este doar instrumentalizată politic în lumina unor agende pur interne ținând de lupta pentru putere iar nu de interesele naționale. Faptul a devenit evident în ultimii zece ani și el a condus la creșterea faliei dintre românii din țară și cei din străinătate.

A.C.C.: Din 2005 ați fost unul dintre europarlamentarii activi de la Bruxelles. V-ați putut face o părere vis-a-vis de modul în care PE trata și tratează subiectul migrației interne în cadrul UE?

A.S.: UE tratează în general greșit problema migrației. Politica sa în acest domeniu îmbină populismul cu ineficiența, birocratismul cu miopia. Deși având probleme demografice grave decurgând din scăderea populației în general și a celei active în special, deși are o lipsă mare de forță de muncă în anumite sectoare, Europa discută mai mult de închiderea frontierelor decât de încurajarea imigrației și integrarea socială a imigranților. În același timp, în loc să se apere împotriva fluxurilor migratorii nedorite prin politici de tip soft, adică promovând în țările de origine ale imigranților politici care să le motiveze acestora rămânerea acasă, UE preferă să pună accentul pe politici represive de securitate de tip hard. De aici eșecul pe toate fronturile.

Dacă vorbim, însă, de „migrația internă în UE”, conceptul însuși este total greșit sau cel puțin înșelător. În interiorul UE se aplică principiul libertății de circulație a persoanelor și atâta timp cât persoanele la care respectivul principiu se referă sunt cetățeni europeni, ideea migrației este exclusă. Aceasta este și poziția majorității membrilor PE; sau măcar poziția oficial exprimată.

Lucrurile stau altfel la nivelul unora dintre statele membre. Astfel, Marea Britanie vorbește despre „invazia” emigranților din noile state membre, mai ales din România și Bulgaria. Aceștia sunt acuzați că ar veni în Marea Britanie doar spre a intra în șomaj și a beneficia de protecția socială asigurată cetățenilor britanici. Prin urmare, se preconizează măsuri pentru stoparea unor asemenea evoluții, în ciuda faptului că statisticile nu confirmă realitatea lor. În Franța sau în Germania problema este aceea a „dumping-ului social” constând în faptul că persoanele venite din noile state membre ar „sparge” piața muncii, acceptând să lucreze în condiții mai rele decât cele negociate de cetățenii naționali. Prin urmare este acuzată creșterea concurenței neloiale pe piața muncii. Povestea „instalatorului polonez” care îi gonea de pe piață pe instalatorii locali prin prestații la prețuri „promoționale” este bine cunoscută. Această abordare xenofobă este cu mult mai populară decât ideea „coeziunii sociale” la nivel european, proclamată în tratate, și care nu poate fi susținută fără acceptarea unui anume „dumping” social sau, mai exact, a unor discriminări pozitive în ceea ce privește flexibilitatea comparativă a piețelor muncii. „Renaționalizarea” UE sub impactul crizei economice globale are un impact negativ asupra liberei circulații. Aceasta este o dezvoltare contraproductivă și periculoasă.

O problemă specială o constituie cea a romilor. În lipsa unor politici eficiente de integrare socială și de conviețuire multiculturală la nivel european, statele membre occidentale ale UE ar dori să rezolve problema prin ghetoizarea romilor în statele noilor membri din est și cu precădere în România. Astfel de tendințe s-au manifestat în anii din urmă în Italia, Franța, Olanda etc. Întrucât sunt marginalizați sau excluși – iar asta nu de curând, ci de secole – romii răspund prin sfidarea Statului de drept. Pornind de aici noile state membre sunt făcute responsabile pentru creșterea criminalității în cadrul UE. Evident, și această abordare este populistă și nocivă. Problema romilor nu poate fi rezolvată decât la nivel european, iar aceasta presupune recunoașterea comunității romilor ca o comunitate etno-culturală eminamente europeană, atâta timp cât în UE nu există nici un stat-națiune rom. Nu concentrarea romilor în state cu probleme economico-sociale și capacitate administrativă redusă poate răspunde acestei sfidări, căci este mai greu să integrezi și să disciplinezi comunități mari. Dimpotrivă, dispersarea voluntară a romilor în comunități mici trăitoare pe întregul teritoriu al UE poate face mai lesnicioasă aplicarea unor programe sociale coerente, concepute unitar la nivel continental și finanțate din fonduri comunitare europene.

În oglindă, se pune problema deplasării talentelor superior educate din estul UE, unde ele sunt indispensabile, către vestul UE, unde ele sunt, desigur, utile dar nu mai mult decât atât. Acesta este efectul discrepanțelor dintre statele membre ale UE în ceea ce privește nivelul dezvoltării economice și politicile sociale. Un asemenea fenomen, care pe termen lung dezechilibrează UE lăsând estul fără viitor, nu emoționează, însă, statele membre dezvoltate din vest și din nord, care nu doar că nu îl combat, ci îl încurajează. Este în interesul UE în ansamblul său, dacă nu dorește să își creeze dificultăți imense pe termen mediu, acela de a combate „migrația creierelor” și a face ca fondul de inteligență superioară europeană să servească tuturor. Aceasta depinde, printre altele, de succesul politicilor de coeziune economică, socială și teritorială, precum și de federalizarea politicilor fiscale și de asistență socială.

Iată câteva dintre ideile susținute de mine în PE. Deși acolo numărul celor care le împărtășesc este mai mare decât în Consiliul European, masa critică nu este creată încă. Sunt necesare eforturi mari, susținute cu energie, competență și putere de convingere. Din păcate influența României este mică în UE, iar reprezentanții săi politici sunt tot mai incoerenți și mai selecționați prin metode nepotiste și favoritiste. De aceea nu avem motive pentru a spera că românii vor juca un rol semnificativ pe o atare linie în viitorul apropiat. Iar asta este regretabil. Regretabil și foarte periculos.

Puteți citi prima parte a acestui amplu interviu, dedicată relațiilor dintre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, aici.

Puteți citi a doua parte a acestui amplu interviu, dedicată relațiilor dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov, aici.

Puteți citi a treia parte a acestui amplu interviu, dedicată lui diasporei politice care a revenit formate din Rațiu, Câmpeanu și Drăgan, aici.

Puteți citi a patra parte a acestui amplu interviu, dedicată „miracolului economic” propus de Anghel Rugină, aici.

Puteți citi a cincea parte a acestui amplu interviu, dedicată rolului jucat de MAE pentru redobândirea cetățeniei române de către Mihai de România, aici.

Întreg interviul realizat de Alexandru Cosmin Codreanu cu Adrian Severin poate fi descărcat în format PDF aici.