După ce în prima parte a interviului cu dl. Adrian Severin am discutat despre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, și ne-am concentrat în a doua parte pe relațiile dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov, în cea de-a treia parte a acestui amplu interviu am abordat revenirea diasporei politice în România prin personalități ca Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Iosif Constantin Drăgan, iar în partea a patra a interviului dl. Severin a adus niște comentarii critice „miracolului economic” propus de un alt exponent de marcă al diasporei române, dl. Anghel Rugină, în această a cincea parte a interviului vom afla ce s-a aflat în spatele redobândirii cetățeniei române de către Mihai de România.

Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Așa cum arătam la început, ați fost Ministru al Afacerilor Externe în perioada 1996-1997. În anul 1997 Regele Mihai și-a redobândit cu greu cetățenia română. Care au fost interacțiunile între Casa Regală a României și Ministerul Afacerilor Externe al României în acea perioadă?

Adrian Severin 5Adrian Severin (A.S.): După alegerile din 1996, Președinte al României a devenit dl. Emil Constantinescu, iar eu am devenit Vice-prim ministru și Ministru al Afacerilor Externe în guvernul de coaliție CDR-USD-UDMR condus de dl. Victor Ciorbea. Atunci, împreună cu șeful Statului, am lucrat la aplicarea proiectului unei mari și complexe reconcilieri. Atunci, ca și acum, dar din alte motive, România era dezbinată înăuntru și izolată în afară, motiv pentru care nevoia reconcilierii era la ordinea zilei. Era vorba despre reconcilierea națională între românii din țară și cei din diasporă, dar și între membrii fostului partid comunist care nu comiseseră violări ale drepturilor omului și victimele vechiului regim; reconcilierea confesională între ortodocși și catolici (în special greco-catolici); reconcilierea istorică între republicani și monarhiști, implicând revenirea în țară a Regelui Mihai și a familiei sale, precum și oferirea unui statut oficial Familiei regale; reconcilierea inter-etnică, în special cea româno-maghiară după violențele din 1990 de la Târgu Mureș și nu numai; reconcilierea geo-politică, în special dintre România și Ungaria. Aproape toate aceste demersuri aveau și o componentă de politică externă sau erau relevante pe planul politicii externe.

Ironia sorții a făcut ca tocmai partidele monarhiste sau simpatizanții regelui care înainte de alegeri promiseseră marea cu sarea și care în 1996 intraseră în Guvern, să arate cea mai mare reticență față de revenirea Regelui în țară. Motivul era că țara ar fi fost nepregătită și că reacția populară față de Rege ar fi putut fi foarte negativă, mergând până la violențe. De aceea intrasem pe făgașul unei politici de așteptare; politică pe care eu unul nu o împărtășeam. În aceste condiții, împreună cu Ministrul Justiției, dl. Valeriu Stoica, am redactat o Hotărâre de Guvern prin care în puține cuvinte se decidea restituirea cetățeniei române Regelui și familiei sale, ceea ce implica și dreptul revenirii în țară. După care urma să i se restituie anumite proprietăți în așa fel încât șederea sa în România să fie nu numai legală ci și posibilă în termeni practici.

Acest pas nu rezolva însă problema, căci aveam să ne izbim de unele obstacole tehnice aparent insurmontabile. Principalul obstacol se referea la împrejurarea că pentru restabilirea cetățeniei în concret și eliberarea pașaportului sau a altor documente de identitate care să o ateste, era nevoie, potrivit procedurilor în vigoare, la respectarea cărora birocrații români insistau, de o cerere scrisă a celui care urma să reprimească cetățenia. Or, Casa Regală nu accepta sub nici un cuvânt ca Regele să apară în postura de solicitant; mai ales de solicitant al cetățeniei care din punctul său de vedere îi fusese retrasă abuziv și trebuia să îi fie restituită automat. Spre a ieși din impas l-am instruit pe ambasadorul României în Elveția să se ducă la Versoix, să îl vadă pe Rege, să îi aducă la cunoștință că Guvernul român a hotărât restabilirea cetățeniei sale române și implicit recunoașterea dreptului său de a reveni în țară, după care să îl întrebe dacă dorește obținerea pașaportului, urmând a consemna răspunsul în scris într-o notă de convorbire pe care să mi-o remită urgent. Am dat acestui document scris care consemna dorința fostului monarh valoarea cererii care ne lipsea, legea neprecizând că respectiva cerere trebuia scrisă chiar de petent.

Mihai de Romania 1Acest obstacol odată depășit, urma să rezolvăm problema numelui de trecut în pașaport. Unii voiau să scriem Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, ceea ce făcea trimitere la familia sa originară din Germania. Acestei formule i se opuneau, pe bună dreptate, cei care observau că familia regală era română, iar nu germană și mai cu seamă că ea renunțase la toate legăturile sale germane, inclusiv cele de familie, atunci când România a intrat în primul război mondial împotriva Imperiului german. De aceea se susținea că în pașaport trebuia înscris numele Mihai de România. Acestei formule i se opuneau republicanii care socoteau că Regelui i se restituia doar cetățenia, iar nu și drepturile monarhice la care făceau referire cuvintele „de România”. Culmea este că și unii monarhiști împărtășeau această idee de teama de a nu forța lucrurile și a nu trezi reacții populare adverse. Drept pentru care am procedat de manieră solomonică și am cerut Direcției consulare să îmi precizeze care sunt documentele pe baza cărora se eliberează pașapoartele în mod obișnuit. Am constatat cu acest prilej că documentul de bază era certificatul de naștere. Am dispus atunci ca în pașaport să fie trecut exact numele din certificatul de naștere al Regelui, oricare ar fi el. Noi nu aveam, însă, certificatul de naștere al Regelui. Și nici nu aveam de unde îl lua, iar să îl cerem Casei Regale era exclus. Aceasta refuzase orice comunicare documentară pe tema cetățeniei și pașaportului. Ieșirea din impas a fost permisă de observația că un asemenea certificat trebuie să fi fost emis la timpul respectiv pe baza certificatului de botez. Cum Regele fusese botezat, cel mai probabil, la Patriarhie, am cerut colaboratorilor mei să dea fuga în Dealul Patriarhiei și să aducă o copie a certificatului de botez. Ceea ce au și făcut. În certificatul de botez figura, însă, doar „numele de botez”, respectiv Mihai, fără vreun nume de familie. În atare condiții am dispus ca Mihai să fie trecut în pașaport atât ca prenume cât și ca nume. Această criză era astfel rezolvată. Puteam trece, deci, la gestionarea celei următoare.

Ce fel de pașaport ar fi urmat să eliberăm? Unul obișnuit sau unul diplomatic? Monarhiștii voiau un pașaport diplomatic așa cum se cuvenea unui șef de Stat, fie el și fost monarh. Republicanii spuneau că nu se poate elibera decât un pașaport obișnuit întrucât actul abdicării și al abolirii monarhiei nu fusese anulat astfel încât Regele Mihai nu se putea bucura de drepturi cuvenite doar demnitarilor români în funcție. Ca ministru de externe eu eram cel care avea puterea de a aproba eliberarea pașapoartelor diplomatice, dar chiar și așa, nu puteam ignora legea și nici presiunile politice. Am stabilit, deci, de astă dată în înțelegere cu Casa Regală, că, la sosirea în țară, Regele va primi din partea șefului meu de protocol un pașaport obișnuit după care era imediat invitat să facă o vizită la Ministerul Afacerilor Externe spre a i se prezenta corpul diplomatic român. Cu acest prilej urma să îl rog să primească funcția de ambasador onorific al statului român și să îi înmânez pașaportul diplomatic la care o asemenea demnitate îl îndreptățea. Dincolo de problema felului pașaportului, pe o atare cale rezolvam implicit și o altă problemă spinoasă și anume aceea a recunoașterii Constituției republicane de către fostul monarh.

Regele nu se gândea în nici un caz la restaurarea monarhiei printr-un fel de restitutio in integrum automat dar nici nu putea accepta în mod formal organizarea republicană a Statului, validând astfel de bună voie actul de abdicare din 1947 infectat de viciul violenței. Acceptând, însă, o misiune în numele Republicii, Regele se integra în ordinea republicană și implicit recunoștea organizarea constituțională republicană a statului. Astfel împăcam contrariile, și realizând „cvadratura cercului” mulțumeam pe toată lumea.

Când, în fine, credeam că totul merge bine, a apărut un incident provocat de astă dată nu de Curtea Regală, ci de „Curtea Prezidențială”. Pe când Regele ateriza la Otopeni, cineva de la Cotroceni s-a gândit că nu era bine ca primul drum al fostului monarh să fie la Ministerul Afacerilor Externe. Fără a se observa că sediul diplomației române era un popas mai potrivit pentru Rege, căci diplomația sintetizează națiunea și interesul național în expresia sa cea mai profundă fără a ține seama de forma republicană sau monarhică a Statului, administrația prezidențială a insistat ca prima întâlnire a Regelui cu un demnitar român, după revenirea în țară, să aibă loc cu șeful Statului republican prin natura sa însăși opus ideii monarhice. Drept pentru care de la aeroport Regele s-a dus direct la fostul palat regal, devenit prezidențial, de la Cotroceni. Întâlnirea pur și simplu protocolară de acolo nu putea suplini, însă, procedura pregătită la MAE și nu putea integra Casa Regală în ordinea României republicane. Furios pe această schimbare de program, justificată de orgolii, iar nu de rațiunea de Stat, schimbare de care nici administrația prezidențială, nici Casa Regală nu se obosiseră să mă prevină, am comunicat că oferta funcției de ambasador onorific cade și odată cu aceasta pașaportul diplomatic rămâne la mine.

Această nouă criză s-a rezolvat, de astă dată, pe baza unei propuneri avansate de Casa Regală. S-a convenit ca imediat după întâlnirea protocolară de la Cotroceni, Regele să îmi ofere un prânz la Palatul Elisabeta, eveniment în cursul căruia urma să rezolvăm problemele constituționale de care era legată și eliberarea pașaportului diplomatic. Acceptarea de către Rege a demnității de ambasador onorific al Statului român, dincolo de soluția de ordin constituțional excelentă pe care a oferit-o, a ridicat semnificativ impactul demersurilor noastre diplomatice, concentrate în acel moment asupra admiterii României în NATO și UE. Regele și casa regală au desfășurat după aceea o activitate diplomatică de excepție în favoarea României iar prestigiul României, inclusiv al diplomației române, în lume a crescut enorm ca urmare a acestui act de reconciliere istorică românească.

regele-mihai-i-al-romanieiPeste numai câteva luni de la evenimentele descrise, aveam să demisionez din funcția de Ministru de Externe ca urmare a abandonării mele de către liderii politici ai țării din momentul respectiv în lupta mea împotriva ingerințelor străine în politica noastră internă și mai ales în propulsarea agenților unor interese străine la conducerea Statului român. Atunci, cu puțin înainte de Crăciunul anului 1997, Familia regală ne-a invitat pe mine și pe soția mea la o cină. În toastul ținut cu acest prilej, Regina Ana a spus că invitația mi-a fost adresată în semn de recunoștință pentru contribuția la revenirea în țară a Regelui Mihai și totodată ca semn de solidaritate cu un demnitar român trădat de politicienii propriei sale țări, din partea unui Rege care la rândul său a fost silit să bea cupa trădării. A fost un gest emoționant. La fel de emoționant, dar în sens cu totul opus, ca gestul neinvitării mele la ceremoniile din 2014 prin care Casa Regală a aniversat revenirea Regelui Mihai în țară. Între timp, este drept, eu făcusem obiectul unei asasinat politic facilitat de trădarea aproape întregii clase politice românești. În plin efort de căpătare a bunăvoinței actualilor pigmei corupți cocoțați în fruntea României, Casa Regală a apreciat că ar fi prea riscant să se afișeze cu o personalitate controversată, chiar dacă fără acea personalitate ceremoniile aniversare ar fi rămas fără rațiunea de a avea loc. Ce să facem? Nici regalitatea nu mai este ceea ce a fost!

Va urma.

Puteți citi prima parte a acestui amplu interviu, dedicată relațiilor dintre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, aici.

Puteți citi a doua parte a acestui amplu interviu, dedicată relațiilor dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov, aici.

Puteți citi a treia parte a acestui amplu interviu, dedicată lui diasporei politice care a revenit formate din Rațiu, Câmpeanu și Drăgan, aici.

Puteți citi a patra parte a acestui amplu interviu, dedicată „miracolului economic” propus de Anghel Rugină, aici.

Puteți citi online a șasea parte a acestui amplu interviu, dedicată României și diasporei sale astăzi, aici.