Adrian-Severin-4După ce în prima parte a interviului cu dl. Adrian Severin am discutat despre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, și am continuat în a doua parte despre relațiile dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov, schimbând subiectul în cea de-a treia parte a acestui amplu interviu la revenirea diasporei politice în România prin personalități ca Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Iosif Constantin Drăgan, în această partea a patra vom detalia „miracolul economic” propus de un alt exponent de marcă al diasporei române, dl. Anghel Rugină.

Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Anul 1990 este momentul când revine în țară dr. Anghel Rugină, un reputat savant în economie de origine română având cetățenie americană. Dumnealui propune în zorii perioadei de tranziție din România un plan de refacere și stabilizare economică care, în viziunea dumnealui ar fi condus la un „miracol economic”. În 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române și al Asociației Generale a Economiștilor din România.

În anii care au urmat, meritele deosebite ale profesorului A. N. Rugină au fost recunoscute și prin acordarea titlului de doctor honoris causa de către mai multe universități din România: Academia de Studii Economice din București, Universitatea din București, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, Universitatea „Ovidius” din Constanța, Universitatea de Vest din Timișoara.

De asemenea, Anghel N. Rugină a revenit de mai multe ori la Banca Națională a României, instituția unde și-a început activitatea profesională și care l-a susținut în vederea frecventării studiilor în străinătate. Aici a fost primit de Consiliul de Administrație al BNR și a conferențiat în prezența guvernatorului Mugur Isărescu, care a exprimat public sentimentele de prețuire ale specialiștilor băncii centrale față de personalitatea lui Anghel N. Rugină.

(Sursa: Ziarul Financiar)

L-ați cunoscut pe dl. A. N. Rugină? În ce consta planul dumnealui? Cum a fost primit planul dlui. Rugină în afara sferei academice, de autoritățile române, în special de Ministerul Reformei? Au fost aplicate, măcar parțial, aceste idei în perioada anilor ’90-2000?

Adrian Severin (A.S.): Da, l-am cunoscut pe dl Rugină și, în calitate de Ministru al Reformei, am avut mai multe întâlniri cu domnia sa. Multe dintre ideile exprimate de dânsul erau interesante. Nu toate erau aplicabile, în timp ce altele, poate aplicabile în alte părți, nu erau potrivite contextului românesc. Unele dintre ele erau ușor naive sau vetuste. Spre exemplu ideea evaluării și garantării cursului leului în argint. Dl Rugină a fost primit și ascultat cu simpatie peste tot. Ceea ce în memoriile sale este prezentat ca un plan de refacere și stabilizare economică nu era decât un set de idei economice care nu acopereau întregul spectru al problematicii schimbării. Memoria nu este istorie. Dincolo de sentimentele de prețuire exprimate public, dl. Mugur Isărescu poate fi citat și cu remarca potrivit căreia „ideile dlui. Rugină sunt puțin cam ruginite”. Ele nu țineau seama nici de contextul politic. Ca un adevărat profesor dl. Rugină formula propuneri care chiar și atunci când erau corecte nu puteau fi aplicate în ritmul și ordinea planificate din cauză că strada era nervoasă, iar străinătatea ostilă. Repet, însă, că nu puține au fost sugestiile dlui. Rugină care au fost preluate în acțiunea politică. Eram cu toții ahtiați de idei, iar atunci când acestea veneau, le devoram. Nu toate însă puteau zbura. Nu toate purtau fructe. Aceasta în anii 1990. După aceea, au venit alte vremuri, alte etape, alte exigențe și alte idei.

Aș încerca, însă, să fiu ceva mai concret.

1. Astfel dl. Rugină recomanda ca Guvernul să nu se grăbească imediat cu împrumuturile mari din străinătate; mai exact să nu apeleze la asemenea împrumuturi înainte de a trece cel puțin un an din perioada de tranziție, când noua ordine începe să se consolideze. Ajutorul de orice fel din afară, spunea dl Rugină, este bine venit și se poate accepta oricând, dar nu sub formă de împrumut. Or, exact asta a și făcut Guvernul Roman. Cu mențiunea că nici nu a putut face altfel. După ce legăturile cu instituțiile finanțatoare internaționale fuseseră rupte pe timpul regimului Ceaușescu, iar datoria externă a României devenise nulă sau neglijabilă, nimeni nu mai voia să împrumute România. Asta în timp ce datoria uriașă a Poloniei se ștergea într-una. Câtă vreme România nu avea credibilitate pe piața financiară externă, pentru simplul motiv că lipsea de acolo, nici investitorii străini nu veneau. De ce ar fi venit, mai ales pe piața unei țări încă membră a CAER și a Pactului de la Varșovia? Or, economia românească era blocată. Ea era supracapitalizată, dar depășită sub aspect tehnologic și lipsită de lichidități. În aceste condiții pe ce alte „ajutoare externe” ne puteam baza? Creditele nerambursabile din partea UE au venit mult mai târziu, iar și acestea cu foarte multe condiții și cu o uriașă greutate explicată prin reacția negativă față de instabilitatea politică internă marcată de violențele anti-democratice minerești bine cunoscute. Într-un atare context, așteptarea forțată, care a coincis cu recomandarea dlui. Rugină, nu a adus nimic bun. Restructurarea economiei românești, absolut necesară și pe care o recomanda ca prioritate dl. Rugină, nu se putea face prin mijloace administrative sau exclusiv administrative, căci astfel am fi repetat metodele voluntarismului comunist, evident, cu aceleași rezultate. Investițiile străine și privatizarea erau principalele și inevitabilele vehicule ale restructurării economice, dar ele nu veneau fără garanțiile date de FMI și Banca Mondială, fără activarea prezenței românești pe piața financiară externă. Ceea ce am reușit, în cele din urmă, fără a ne îndatora, însă, prea mult. Fapt este că și astăzi datoria publică externă a României este relativ mică, acesta fiind unul dintre atuurile sale în comparație cu ceilalți membri ai UE.

Anghel Rugina2. Rugină mai recomanda să nu se facă reforme izolate și la o distanță de timp mare una de alta, pentru că pe această cale, chiar și reforme bune, pot duce la eșecuri când restul economiei naționale se află în dezechilibru. Un punct de vedere absolut corect pe care, ca Ministru al Reformei, l-am împărtășit din plin și am încercat să îl pun în aplicare. Problema a fost suportabilitatea socială. Puteam aborda formula unei reforme-șoc cu condiția să dispunem de resurse financiare spre a asigura o terapie intensivă de recuperare socială. Personal am crezut că pot găsi echilibrul dintre „șoc” și „terapie”, fie el și unul precar. Echipa conservatoare sau, poate, pragmatică, aflată atunci în jurul președintelui Iliescu, a crezut că nu se pot face reforme de sistem simultane fără a provoca agitație socială maximă. După părerea mea agitația socială a timpului – căci atunci toată lumea era permanent în stradă – nu se explică prin reacția de respingere a reformelor, acesta putând fi cel mult pretextul, ci prin fenomenul de decompresie subsecvent decesului a ceea ce s-a numit terorismul de stat. Negarea autoritarismului a coincis inevitabil pentru o vreme cu negarea autorității publice. Dictatorul dispărut a fost înlocuit spontan prin milioane de dictatori. În acest context „reforma calculată” preconizată de dl. Rugină nu avea cum să se aplice la literă. Reformele au fost parțial decalate și asta a fost rău. Plătim și astăzi consecințele jumătăților de măsură de atunci.

3. Rugină mai recomanda și înghețarea salariilor în economie pe o perioadă de trei ani, în paralel cu măsuri pentru sprijinirea șomerilor. Nimic rău în asta. Întrebarea era cum poți îngheța lucrurile într-un proces al cărui nume era „schimbarea”? Cum puteau fi liberalizate prețurile și înghețate salariile, în condițiile în care inflația, pe care la început am ținut-o destul de bine în mână, avea și virtuți corective iar nu numai caracter structural, iar populația nu mai accepta „hamul” Statului?!

4. Rugină mai propunea operarea unei distincții între sectoarele economice care trebuie să rămână în proprietatea Statului și cele deschise privatizării. Această idee a fost slujită prin trei documente guvernamentale ale timpului, concepute încă înainte ca dânsul să își fi făcut publice opiniile. Este vorba de Legea nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor de Stat în regii autonome și societăți comerciale, documentul de poziție al Consiliului pentru Reformă privind domeniile economice cu valoare strategică care trebuiau să facă obiectul unei dezvoltări prioritare sprijinite de Stat și respectiv Legea privatizării care includea o procedură specială pentru privatizarea pachetului de control al Statului în societățile comerciale cu caracter strategic. Dlui. Rugină i-a venit foarte greu să creadă, la timpul respectiv, că ideile sale fuseseră „anticipate” de Guvernul român. Ceea ce nu aveam în vedere și personal combăteam era utilizarea agenților economici de Stat pentru promovarea politicilor macro-economice ale Statului, respectiv politica salarială, cea a păstrării / creării locurilor de muncă și cea a dezvoltării teritoriale. După un sfert de secol de economie de comandă, era de neconceput ca Statul să continue a se sustrage regulilor pieții atunci când acționa ca agent economic. Statul putea stimula sau frâna anumite procese, ori determina prin politicile sale anumite comportamente ale întreprinzătorilor, dar nu putea folosi pârghii politico-administrative spre a dirija în mod direct activitatea economică. Sectorul de Stat din economie, în concepția noastră, era menit doar să apere interesul național ferind țara de subordonarea lui unor interese străine și de folosirea lui ca pârghie pentru atingerea unor ținte străine interesului național românesc. Asupra acestor din urmă principii părerile dlui Anghel Rugină erau cel puțin neclare, unii dintre noi suspectând că ele rămăseseră foarte mult la stadiul gândirii economice național-țărăniste interbelice.

BNR - RUGINA - ISARESCU - CONFERINTA5. După punerea activității fostelor întreprinderi socialiste de stat pe baze comerciale, dl Rugină preconiza categorisirea lor în: (a) întreprinderi viabile fără a necesita restructurări; (b) întreprinderi viabile care au nevoie de restructurare; (c) întreprinderi neviabile. Criteriul și modalitatea de departajare între aceste categorii ar fi trebuit să rezulte din „calcularea de prețuri reale de echilibru pentru fiecare întreprindere în parte”. Aceasta presupunea, însă, existența unor „prețuri reale” în afara celor stabilite pe piață și ne trimitea la practicile fostului Comitet de Stat pentru Prețuri. Prin legislația „revoluționară” singurele prețuri care implicau intervenția politică a Statului erau cele de monopol. Restul prețurilor ar fi trebuit să fie libere, distincția dintre întreprinderile viabile și cele neviabile trebuind făcută de piață. Apoi, în funcție de aceasta, urma să se intervină cu politici de restructurare sau salvare, după caz, vehiculul preferat al restructurării fiind privatizarea și doar în ultimă instanță subvenția. Nici astăzi nu înțeleg prea bine cum am fi putut avea o reformă pornită simultan în toate domeniile, așa cum corect recomanda profesorul Rugină, în cadrul căreia am fi operat în paralel cu „prețuri calculate” administrativ și „prețuri rezultate” din întâlnirea liberă între cerere și ofertă. După cum nu văd pe ce criterii din afara testului de piață am fi putut determina nevoile de restructurare, precum și de unde am fi putut obține fondurile necesare restructurării dacă nu din împrumuturi, investiții străine și privatizări; preferabile fiind, desigur, cele două din urmă. Atunci, ca și acum, am fost și sunt adeptul intervenției Statului în ajustarea efectelor sociale negative ale acțiunii pieții, dar nu și al intervenției Statului spre a modifica artificial echilibrele formate pe piață și a silui regulile pieței. Omul poate administra produsele naturii, dar nu poate stăpâni natura. Ori de câte ori a făcut-o, încercând a se juca de-a Dumnezeu, a creat numai dezastre.

6. „Planul Rugină” preconiza privatizarea exclusivă a întreprinderilor neviabile, neviabilitatea acestora stabilindu-se prin calcule efectuate în afara pieții. Ceva ca în genul calculelor pe care le face astăzi DNA spre a stabili dacă prețurile de privatizare au fost „corecte” sau nu. Problema este că, pe de o parte, era greu să se afle care sunt întreprinderile neviabile în afara expunerii lor la testul pieței, iar pe de altă parte, nimeni nu era interesat să cumpere întreprinderi neviabile. La aceasta se adăuga și faptul că existau întreprinderi viabile insuficient de bine gestionate de Stat, precum și întreprinderi viabile pe care Statul nu mai avea de ce să le gestioneze direct. Ceea ce noi am preferat atunci a fost să promovăm ideea unor contracte de privatizare în care nu prețul în bani era elementul principal, ci investițiile sociale și dezvoltarea economică ulterioară. Privatizarea trebuia să fie un vehicul al restructurării, cum am mai spus, dar și un instrument al dezvoltării economice directe și al protecției sociale directe și indirecte. Că lucrurile nu au mers așa nu este un viciu de concepție, ci unul de executare. Aceasta este, însă, o altă poveste. În rest, ideea dlui. Anghel Rugină privind asigurarea unei concurențe echitabile, în condițiile egalității de tratament și de șanse, între întreprinderile de Stat și cele private, a fost acceptată din start, ea fiind, de altfel, unul dintre principiile de bază al proiectului românesc de reformă.

7. În fine, profesorul Rugină era adeptul sistemului electoral cu vot majoritar în circumscripții uninominale. Acest sistem are, fără îndoială, virtuțile lui. În condițiile concrete ale României, consecințele lui s-au dovedit, însă, dezastruoase atunci când el a fost adoptat cu zece ani mai târziu. Faptul scutește de orice comentarii. El demonstrează că nu este suficient să ai idei bune, ci și idei adaptate la mediul concret în care se aplică.

Am dorit să mă refer mai pe larg la „miraculosul Plan Rugină” pentru a arăta că adevărul este undeva pe la mijloc, că nu există soluții miraculoase și că nu toate ideile născute în afara României zboară, mai ales în România. Profesorul Rugină a fost bine primit și atent ascultat. Unele din ideile sale au fost aplicate. Altele nu. Unele s-au dovedit inadecvate. Altele mai așteaptă proba adevărului.

Va urma.

Puteți citi prima parte a acestui amplu interviu, dedicată relațiilor dintre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, aici.

Puteți citi a doua parte a acestui amplu interviu, dedicată relațiilor dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov, aici.

Puteți citi a treia parte a acestui amplu interviu, dedicată lui diasporei politice care a revenit formate din Rațiu, Câmpeanu și Drăgan, aici.

Puteți citi a cincea parte a acestui amplu interviu, dedicată rolului jucat de MAE la redobândirea cetățeniei române de către Mihai de România, aici.

Puteți citi online a șasea parte a acestui amplu interviu, dedicată României și diasporei sale astăzi, aici.