După ce în prima parte a interviului cu dl. Adrian Severin am discutat despre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, în această a doua parte a acestui amplu interviului vom discuta despre relațiile dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov.

Adrian-Severin-2Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Odată cu Gheorghe Gheorghiu Dej, România își manifestă tot mai vocal independența fața de sfera de influență a Moscovei. Pe acest fond de recuperare a identității naționale aveți ceva cunoștințe de strângerea legăturilor dintre București și Chișinău înainte de 1989?

Adrian Severin (A.S.): Nu sunt în măsură să vă dau un răspuns concludent la această întrebare. Înainte de 1989 nu făceam parte din acele cercuri de putere unde se puteau lua asemenea inițiative sau unde circulau asemenea informații. Doar din auzite știu că la un moment dat Nicolae Ceaușescu încercase să stabilească unele legături directe între Chișinău și București, și că aceasta trezise reacții negative la Moscova.

Ceea ce pot spune din proprie experiență este, însă, că în perioada studenției mele, respectiv între anii 1974-1978, regimul comunist român desfășura o activitate intensă și sistematică în rândul elitei studențești (s-ar putea spune în rândul elitei politice studențești) prin care problema Basarabiei și Bucovinei de Nord era analizată pe toate fațetele în termenii adevărului istoric și din perspectivă revizionist-iredentist-unionistă. Este vorba despre revizuirea frontierelor estice impuse României prin Tratatul de Pace de la Paris din 1946, la finele celui de al doilea război mondial, și de iredentismul românesc vizând recuperarea teritoriilor istorice de la est de Prut și de pe Prutul superior. Aceasta se desfășura în paralel cu combaterea tezelor revizionismului și iredentismului maghiar referitoare la Transilvania.

De-a lungul vacanțelor studențești de vară, la Izvorul Mureșului se organizau tabere de instruire cu liderii studenților de la nivelul grupelor și anilor de studiu până la nivelul Consiliului Național al Uniunii Studenților Comuniști din România. În fiecare vacanță a anilor mei de studenție am fost numit director al taberelor organizate pentru șefii de grupe și de an din întreaga țară. Cu acest prilej primeam conferențiari de la București sau din alte centre universitare, care, cu autorizarea specială a Comitetului Central al PCR, ne vorbeau, printre altele, de istoria României, a Basarabiei și a Bucovinei, despre Pactul Ribentropp-Molotov, despre ultimatul lui Stalin din 1940, despre politica de deromânizare practicată de URSS în RSS Moldova, despre obligația românilor de a păstra vie ideea reunificării și a refacerii integrității naționale.  În plus, ceea ce era și mai surprinzător, se făcea o critică severă la adresa istoriei comunismului, asociată cu numeroase note de simpatie pro-occidentală.

Vă dați seama că în auditoriu erau nu numai studenți de la facultățile de științe sociale care, eventual, ar fi putut fi mai familiarizați cu asemenea teze, ci și studenți de la facultățile tehnice, de la medicină, arhitectură, arte, etc., pentru majoritatea cărora respectivele informații și abordări erau șocante. Nu pot nega faptul că la finele oricărei dezbateri de acest fel, având ca oaspeți de onoare conferențiari super-informați, super-carismatici și super-îndrăzneți, studențimea prezentă se găsea într-o stare de vibrație aproape paroxistică a sentimentului național. Dacă în acele momente ni s-ar fi cerut să plecăm la război pentru eliberarea Basarabiei am fi făcut-o imediat, fără ezitare și cu tot entuziasmul.

Este limpede că și pe această cale se urmărea crearea unei elite politice tinere care, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, să fie în măsură a prelua conducerea țării și, profitând de o eventuală conjunctură favorabilă, să refacă unitatea națională, respectiv România Mare. Am crezut mereu că această elită atent pregătită, uneori dincolo de limitele dorite de conducerea comunistă a timpului, era cea mai bine plasată spre a conduce ieșirea României din comunism și revenirea ei în familia euro-atlantică. Nu a fost să fie așa.

Prea puțini dintre membrii amintitei elite au ajuns în funcții de vârf ale ierarhiei decizionale a statului român după 1989. De ce? Pentru că „sponsorii” și „facilitatorii” externi ai revoluției române din 1989 nu au dorit la conducerea României lideri pro-români, adică lideri naționali autentici. În decembrie 1989 și ianuarie 1990 Occidentul (poate cu excepția Franței) a trimis mesajul că liniștea lăuntrică a României este importantă pentru securitatea continentului și că legitimitatea impunerii ei îi aparține Rusiei sovietice, URSS. În același moment, în timp ce respingea ideea unei intervenții directe în forță, prin așa numitele „metode specifice”, Moscova împingea spre conducerea României revoluționare pe ruso-filii vechii gărzi, iar nu pe româno-filii celei noi. Fiindu-le cerut inchizitorial să dea socoteală pentru ceea ce făcuseră în ultimii cinci ani, membrii de ultimă generație ai elitei politice comuniste erau îndepărtați de la conducere și uneori chiar trimiși în închisori, în timp ce veteranii KGB-iști și GRU-iști ai PCR erau scoși de la naftalină și glorificați ca dizidenți ai regimului ceuașist, iar prin aceasta legitimați ca democrați.

Este aproape un miracol faptul că procesul neo-sovietizării conducerii României în 1989-1990 nu a reușit. Fac parte dintre aceia care au intrat în arena politică în anul 1990 tocmai spre a i se opune. În schimb, elita politică pregătită în chiar sânul regimului comunist  pentru a conduce tranziția de la centralismul dogmatic la democrația liberală, a fost destructurată și risipită. Așa se poate înțelege fragilitatea democrației române de azi și calitatea precară a conducerii politice românești post-comuniste.

Podul_de_flori_IasiA.C.C.: Pe fondul schimbărilor dramatice din Europa de est și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), entuziasmul unionist de pe ambele maluri ale Prutului crește, românii de pe ambele maluri dorind unirea și revenirea la granițele firești anterioare pactului Ribbentrop-Molotov. Pe 6 mai 1990, între orele 13:00 și 19:00, pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial, românii au trecut frontiera cu URSS, în Basarabia, fără pașaport și viză. La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni (sursa: adevarul.ro).

Pe 27 august 1991 Republica Moldova este printre primele state ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) care își declară independența. La numai câteva ore de la acest eveniment, România devine primul Stat care recunoaște independența Republicii Moldova, MAE al României făcând atunci următoarea declarație:

„Proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român”.

Din păcate această declarație de independență nu este continuată de o declarație de unire cu România. Mai mult, în 1994 Parlamentul moldovean decide intrarea Moldovei în Comunitatea Statelor Independente (CSI), acest lucru stârnind pe 14 aprilie 1994 o declarație de protest Camerei Deputaților din România.

„Votul Parlamentului de la Chișinău reconfirmă, în mod regretabil, Pactul criminal [Ribbentrop-Molotov, n.n.] și anulează iresponsabil un drept al națiunii române de a trăi în integritatea spațiului ei istoric și spiritual. (…) Prin poziția geografică, cultură, istorie și tradiții, locul natural al fraților noștri de peste Prut este, fără îndoială, împreună cu noi, în marea familie a națiunilor europene și nicidecum in cadrul unei structuri euro-asiatice”.

A.C.C.: De a ratat România unirea cu Basarabia? Ce ar fi putut face mai bine autoritățile de la București și de la Chișinău pentru a elimina granița de pe Prut? Ce rol a avut conflictul armat din Transnistria la depărtarea Moldovei de România în 1994?

A.S.: Mă simt obligat să fac două observații prealabile răspunsului la întrebarea dumneavoastră.

Emblema TransnistrieiPrima observație se referă la așa-zisul „entuziasm unionist” care ar fi caracterizat populația de pe ambele maluri ale Prutului în 1991. Din păcate nu este și nu a fost așa. Majoritatea cetățenilor din Republica Moldova a fost și rămâne ostilă ori, cel puțin, indiferentă unirii cu România. Podurile de peste Prut din anii 1990 au fost mai mult manifestarea unei elite vocale, dar minoritare. Moldova profundă s-a bucurat de ele numai întrucât simbolizau libertatea, și a văzut în ele calea spre libertate, iar nu calea spre București.

A doua observație, pornește de la afirmația dumneavoastră vizând „revenirea la granițele firești anterioare Pactului Ribentropp-Molotov”. La aceste granițe România revenise deja în 1941. Tocmai de aceea Mareșalul Antonescu le ordonase românilor să treacă Prutul. În acel moment efectele Pactului Ribentropp-Molotov au fost șterse și nimeni nu le-a mai resuscitat. În 1991 se punea problema „revenirii la granițele firești anterioare Tratatului de Pace de la Paris” impus de puterile învingătoare în cel de al Doilea Război Mondial la sfârșitul acestuia. Aceasta este, poate, una din explicațiile faptului că ideea reunificării României cu Republica Moldova nu a trezit același entuziasm în Occidentul euro-atlantic precum auto-determinarea țărilor baltice, a căror includere forțată în URSS nu fusese recunoscută de Occident.

Revenind acum la tema unirii, trebuie spus că aceasta a fost abordată de Moscova, din câte știu eu, în mai multe rânduri.

Prima dată chiar în 1990, în contextul condamnării Pactului Ribentropp-Molotov de către Sovietul Suprem al URSS. Atunci, potrivit informațiilor care au ajuns la mine, oferta a fost declinată de teama ca reîntregirea României la est să nu declanșeze o amputare la vest, acolo unde Ungaria revendica Transilvania. Eu unul am crezut atunci, așa cum cred și acum, că a face asemenea legături este o eroare. Atâta timp cât România Mare s-a autodeterminat și a fost recunoscută ca atare pe baza principiului naționalităților, ea are un titlu la fel de valabil și cu privire la Basarabia și cu privire la Transilvania. A zice că România păstrează Transilvania numai întrucât a cedat Basarabia reprezintă o inepție cu iz de trădare a interesului național.

Mai târziu, în 1997 oferta de a discuta și rezolva problema moldavă i-ar fi fost făcută dlui. Ion Diaconescu, pe atunci Președinte al Camerei Deputaților, cu ocazia unei vizite a acestuia la Moscova. Cu acel prilej s-a mai precizat că unirea României cu Basarabia presupune abandonarea Transnistriei, respectiv recunoașterea autodeterminării transnistrene. Și această ofertă a fost respinsă sau mai degrabă lăsată fără răspuns, întrucât România se găsea în plină campanie de integrare în NATO și UE, iar unii se temeau că perspectiva unirii ar fi creat complicații integrării euro-atlantice. Se bănuia că avansând ideea refacerii României Mari, Rusia nu urmărea doar obținerea Transnistriei spre a o folosi ca spin în coasta Ucrainei, ci și neutralitatea României. Un avertisment în acest sens fusese lansat cu câțiva ani înainte de doamna Catherine Lalumiere, secretarul general al Consiliului Europei. Or, pentru liderii politici români ai vremii, ca și pentru cancelarul Adennauer în anii 1950, integrarea țării în structurile de apărare și securitate europene și euro-atlantice era o prioritate care prevala față de reunificare. Pe un atare fond mulți bănuiau că inițiativa rusă era, de fapt, o provocare la care dacă ar fi răspuns România ar fi furnizat Occidentului proba că deschiderea sa internaționalistă declarată către o ordine post-modernă nu era decât masca unui naționalism iredentist obstinat.

În toamna anului 1997 ideea a fost readusă în atenție de către Ministrul de externe rus Evgheni Primakov, în cadrul unei întâlniri avute cu mine, în calitate de Vice-prim Ministru și Ministru de externe român, la New York, în marja sesiunii anuale a Adunării Generale a ONU. În acel moment noi lansasem deja doctrina reunirii românilor și a teritoriilor istorice locuite de ei în cadrul unui singur stat numit…Uniunea Europeană. Reiterând această poziție de principiu, i-am propus omologului meu rus să adoptăm două agende: una cu probleme curente și alta cu probleme controversate ținând de trecutul istoric. În susținerea acestei idei am argumentat că, deși, de principiu, istoria trebuie lăsată istoricilor, povara ei apasă uneori asupra încrederii indispensabile pentru a ajunge la înțelegeri necesare prezentului. De aceea, abordarea corectă a trecutului și vindecarea rănilor lui apar necesare spre a pune baze trainice cooperării prezente. Am convenit atunci să ne întâlnim în primăvara anului 1998 la Moscova spre a alcătui această a doua agendă și a fixa cadrul discutării ei. Întâlnirea nu a mai avut loc întrucât în decembrie 1997 am fost nevoit să demisionez. Cred că atunci s-a pierdut o mare șansă pentru reunificarea națională.

Prin prisma celor menționate anterior putem conchide că secesionismul transnistrean și conflictul armat subsecvent, nu au fost declanșate spre a depărta Moldova de unirea cu România, ci pentru a permite Rusiei să mențină o bază strategică în spatele frontului ucrainean, utilizabilă spre a împiedica deplasarea Ucrainei către vest. Pentru Republica Moldova, care este o creație artificială a geo-politicii sovietice, Transnistria este un teritoriu important care altminteri nu a aparținut niciodată Moldovei istorice. Pentru Moldova istorică sau pentru Basarabia, Transnistria este un teritoriu străin care îi împiedică atât reunificarea cu România, cât și europenizarea. Așa cum Rusia nu a putut accepta pierderea Crimeii, care fusese teritoriul său anexat Ucrainei printr-o operațiune de inginerie geo-politică a conducerii sovietice, așa ea nu poate accepta nici pierderea Transnistriei, pe care, de altfel, o are de disputat mai degrabă cu Ucraina decât cu Moldova sau România. Așadar, criza transnistreană a împiedicat unirea Republicii Moldova cu România, dar nu și unirea Basarabiei cu România. Unirea Basarabiei cu România se izbește de alte obstacole, obiective și subiective.

Dacă ar vrea să depășească aceste obstacole, România ar trebui, în primul rând, să aplice în relația cu Basarabia îndemnul lui Gambetta referitor la Alsacia și Lorena, pierdute de Franța în 1870 în urma războiului cu Prusia: „Să ne gândim tot timpul la ea, dar să nu vorbim niciodată de ea!” Vorbăria unionistă nu a făcut decât rău ideii de unire.

În al doilea rând, ar trebui ca vorbelor frumoase să le ia locul faptele concrete. Încă din 1990, în calitate de Vice-prim Ministru însărcinat cu politica de reformă, am creat un sistem de stagiatură deschis cetățenilor moldoveni, pe atunci sovietici, pentru a le permite familiarizarea cu documentele și procedurile administrației române. Tot atunci, la inițiativa grupului care a fondat Școala Națională de Studii Politice și Administrative, grup din care făceam și eu parte, a fost creat un fond de burse pentru tinerii moldoveni chemați astfel să învețe concepția românească asupra organizării și funcționării Statului. Mulți dintre acești tineri pot fi întâlniți astăzi în Guvernul Republicii Moldova sau în corpul funcționarilor publici din Republica Moldova. Deși, între timp, numărul burselor acordate moldovenilor la nivelul întregii țări cred că a crescut, obiectivul lor strategic a fost uitat. În 1997, ca Ministru de Externe, am propus Guvernului să montăm pe cheltuiala noastră o a treia linie de cale ferată care să permită trenurilor cu ecartament occidental să circule în Republica Moldova fără operațiunile de adaptare prezente. Un lucru simplu, ieftin și eficient. Nu s-a făcut nimic. Tot atunci am propus să racordăm conductele de gaz românești la sistemul de distribuție a gazului moldav. Lucrul s-a realizat parțial abia după șaptesprezece ani, iar asta numai sub presiunea UE, speriată de instrumentalizarea politică de către Rusia a livrărilor de gaz, în condițiile monopolismului ucrainean asupra transportului de gaz rusesc spre Europa. În același an 1997 am discutat cu lideri moldoveni acordarea unui credit românesc pe care Republica Moldova să îl folosească pentru cumpărarea, finalizarea și exploatarea unuia dintre reactoarele centralei nucleare de la Cernavodă. Totodată am propus Guvernului român cumpărarea Moldtelecomului și astfel unificarea sistemului de telecomunicații român și moldav. Nimic nu a ieșit în cele din urmă din aceste proiecte. Iar acestea au fost doar cele pe care eu le-am cunoscut mai bine întrucât le-am susținut personal. Probabil că au mai fost și altele care au avut aceeași soartă, căci rezultate palpabile nu se văd. Este uluitor să constatăm că în timp ce politicienii români vorbesc de unire, investițiile moldave în România sunt net superioare investițiilor românești în Republica Moldova. Acolo active sunt capitalurile rusești. Iată ce avem de făcut.

Steag MoldovaA.C.C.: Care este prezentul și viitorul relațiilor româno-moldovene afectate atât de o Uniune europeană tot mai rezervată față de extinderea către est și a creșterii presiunii rusești asupra fostelor membre a URSS?

A.S.: Republica Moldova a reușit să semneze Acordul de asociere cu UE, document care include și un tratat de liber schimb. Este un pas important spre atingerea idealului reunificării românilor trăitori pe teritoriile istorice românești în cadrul UE. Mai sunt, însă, alți mulți și dificili pași de făcut. Cinstit vorbind, rolul României în această realizare a fost minor. Fără criza ucraineană și eșecul Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius, probabil că Acordul nu s-ar fi semnat atât de repede.

Pe de altă parte, influența României în cadrul UE rămâne minoră astfel încât transformarea calității de asociat al UE în aceea de membru al UE pentru Moldova rămâne deocamdată fără sprijinul eficient al celui mai interesat actor al acestei cauze. Ceea ce este grav în condițiile în care principalii protagoniști ai UE au decis să oprească extinderea spre est pentru o durată nedefinită.

În acest timp presiunea Rusiei, interesată în obținerea controlului asupra unui spațiu cu valoare strategică unind Dombasul cu Crimeea, gurile Dunării și Transnistria, crește.

Într-un atare context cetățenii Republicii Moldova trebuie să facă urgent o dublă opțiune: opțiunea între identitatea culturală românească și cea sovietică; opțiunea între europenizare și transnistrializare. Ambele opțiuni implică abandonarea sau respectiv păstrarea Transnistriei, adică acceptarea sau respingerea autodeterminării Transnistriei.

România nu poate impune vreo opțiune. În schimb poate facilita actul alegerii între variantele alternative. Aceasta se poate face, așa cum arătam anterior, printr-o politică de ordin economic și cultural concretă și eficientă care să îmbine viziunea istorică cu pragmatismul și îndrăzneala cu prudența. Dacă legăturile materiale dintre România și Republica Moldova se vor strânge iar siguranța vieții de zi cu zi a moldovenilor va depinde de integrarea cu România, antiunionismul actual se va stinge. Altminteri toate podurile de flori, de vorbe și de bune intenții se vor transforma inevitabil în poduri de gheață, de resentimente și de neîncredere.  Este din ce în ce mai limpede că libertatea, bunăstarea și demnitatea moldovenilor depinde de integrarea lor europeană, iar integrarea lor europeană trece prin integrarea cu România. Să nu uităm, însă, că pentru integrare, la fel ca în tango sau în dragoste, este totdeauna nevoie de doi.

Va urma.

Puteți citi prima parte a acestui amplu interviu, dedicată relațiilor dintre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, aici.

Puteți citi a treia parte a acestui amplu interviu, dedicată lui diasporei politice care a revenit formate din Rațiu, Câmpeanu și Drăgan, aici.

Puteți citi a patra parte a acestui amplu interviu, dedicată „miracolului economic” propus de Anghel Rugină, aici.

Puteți citi a cincea parte a acestui amplu interviu, dedicată rolului jucat de MAE la redobândirea cetățeniei române de către Mihai de România, aici.

Puteți citi online a șasea parte a acestui amplu interviu, dedicată României și diasporei sale astăzi, aici.