Adrian Severin (1)Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Stimate domnule Severin, ați fost Ministru al Reformei între anii 1990-1991 și Ministru al Afacerilor Externe între anii 1996-1997. Între anii 2000 și 2002 ați fost Președintele Adunării Parlamentare a OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa). Din 2005 deveniți europarlamentar, activitate din care va retrageți în acest an.

Cartea dumneavoastră, „Lacrimile dimineții”, apărută în 1995, rămâne o radiografie lucidă a unor vremuri marcate de confuzie, entuziasm, manipulare, experiment, reformă, dar mai ales schimbare.

Am avut plăcerea de a interacționa cu dumneavoastră pe Grupul Prospectiv pe teme de geo-strategie. Disponibilitatea dumneavoastră pentru dialog m-a încurajat să vă propun acest interviu; experiența dumneavoastră în politica externă a României m-a făcut să îmi propun mai mult de la acest dialog, respectiv o recuperare istorică a modului în care autoritățile statului au interacționat cu diaspora.

Cunoscându-vă experiența și lejeritatea cu care transformați apelul la memorie în analize lucide, anticipez un dialog extins și deosebit de interesant. În cadrul acestuia vă propun următoarele teme:

  • România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90;
  • România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov;
  • Diaspora politică se întoarce. Rațiu, Câmpeanu și Drăgan;
  • „Miracolul economic” propus de Anghel Rugină;
  • Rolul jucat de MAE pentru redobândirea cetățeniei române de către Mihai de România;
  • Diaspora română astăzi.

Vă propun să începem.

Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): În perioada anterioară anului 1989 relațiile României cu diaspora erau caracterizate prin ostilitate. Românii care voiau să emigreze erau tratați ca niște trădători și supuși unor mari umilințe ca să nu mai vorbim despre deposedarea lor de proprietățile pe care le dețineau în țară. Cei care aveau prieteni sau rude în diasporă trebuiau să țină cât mai în ascuns aceste lucruri. Altfel aveau de suferit o serie întreagă de persecuții, mergând până la pierderea locului de muncă. Ce ne puteți spune despre acea perioadă? Ați avut experiențe legate de politica românească a timpului față de diasporă?

Adrian Severin (A.S.): Relațiile românilor din țară cu diaspora românească în anii regimului comunist erau exact așa cum le-ați descris. Nu era de loc ușor să ai rude sau prieteni printre românii care aleseseră să trăiască în afara României, indiferent dacă aceștia se stabiliseră acolo înainte de instaurarea comunismului și închiderea frontierelor sau după aceea. Societatea comunistă era prin definiție una închisă și controlată. Ea nu admitea ieșiri din rând sau opțiuni în afara frontierelor ei politice. Aceasta venea într-o totală contradicție cu educația mea familială în condițiile în care eu proveneam dintr-o familie de refugiați din teritoriile românești ocupate de URSS. Chiar dacă ei își căutaseră scăparea în propria țară, această experiență a exercitării dreptului de a te deplasa în lume în căutarea unei vieți mai decente ori pentru a-ți păstra libertatea era mult apreciată. În plus, ca în toate mediile de refugiați, și în casa părinților și bunicilor mei, cu care locuiam împreună, se adunau frecvent oameni de naționalități diferite care ajunseseră în România goniți de amenințările și persecuțiile din țările lor de origine și care mie ca și copil îmi transmiteau subliminal mentalitățile și trăirile diasporei cu combinația lor, aproape mereu tragică, de speranță și de dor, de optimism și tristețe, de entuziasm și dezamăgire.

Pornind de aici am fost eu însumi traumatizat de manifestările de ură programată și organizată îndreptate atât împotriva celor care părăsiseră țara cât și mai ales a acelora care doreau să o părăsească. Aceasta m-a făcut să am o primă dispută deschisă pe această temă cu liderii Centrului Universitar studențesc în chiar primele zile ale facultății. Pe atunci, era în 1974, eu credeam că dezbaterile de idei și discuțiile în mediile studențești se bucură de un grad suficient de libertate pentru a nu-ți putea scuza lașitatea tăcerii în legătură cu subiecte sensibile.

Așa se face că am reacționat la discursul unuia dintre conducătorii asociațiilor studențești care veștejea dorința unor studenți de a emigra și recomanda o atitudine de maximă duritate față de ei. Am spus atunci că nici eu nu cred că emigrarea este o soluție, întrucât, în ciuda dificultăților, este preferabil să rămânem în țară spre a ne clădi viitorul aici dar că, pe de altă parte, expunându-ne cu claritate opiniile divergente, trebuie să avem respect față de opțiunile celor care vor să plece. Am adăugat că trebuie să facem în așa fel încât cei care emigrează să aibă cele mai frumoase amintiri despre țara lor de obârșie, ceea ce îi va face să fie ambasadorii ei entuziaști în locurile unde se vor așeza. Nu am primit vreo sancțiune oficială pentru această erezie, dar am fost imediat denunțat ca infectat de microbul mentalităților iluministe care – nu-i așa? – într-o societate revoluționară sunt depășite. Peste mai mulți ani, după 1989, m-am întâlnit cu cel care mă criticase cel mai sever atunci și care, din câte știu, nu ezitase să informeze forurile îndreptățite în legătură cu deviaționismul meu. În acel moment eu eram ministru iar el venise să îmi ceară un ajutor (pe care i l-am și dat). La întrebarea mea legată de familie mi-a răspuns cu mândrie că fiul său, un student eminent, tocmai primise cetățenia canadiană. L-am felicitat și nu l-am mai întrebat cum este cu trădarea de țară a emigranților.

În timpul facultății, ca vicepreședinte pentru probleme culturale al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Universitatea București, a trebuit să iau contact cu diverse situații delicate legate de cei care voiau să emigreze. Nu era vorba numai de studenți, ci și de cadre didactice tinere sau tineri din personalul administrativ. Pentru studenți era mai ușor întrucât pe vremea aceea nu se practica exmatricularea din școală. Prin urmare ei își continuau studiile liniștiți, iar de restul nu le păsa. Greu era, însă, pentru salariați. De regulă acestora li se desfăcea contractul de muncă înainte de a putea pleca efectiv și astfel uneori rămâneau fără mijloace de trai pe durate îndelungate. În aceste condiții se apela la diferite tertipuri pentru a-i proteja. Eram fericiți când reușeam; și, de regulă, reușeam. Nu cred că făceam un act de eroism, ci unul de minimă decență. După 1989 a venit la mine un cunoscut istoric, adesea prezent astăzi în mass media, care mi-a mulțumit în numele mamei lui întrucât, spunea el reluându-i relatările, am făcut nu știu ce și am salvat-o de la licențiere astfel încât a putut să se întrețină până la plecare. Omul era emoționat. Mișcat am fost și eu. Nu îmi mai aminteam exact episodul, dar mama lui trebuia să îl fi reținut mai bine.

Experiențe similare am avut și la primul meu loc de muncă, Institutul Român de Consulting – Romconsult. Întrucât acesta era o întreprindere de comerț exterior, tratamentul rezervat celor care voiau să emigreze sau celor care aveau rude sau prieteni în diaspora era de o severitate absolută. Fiind jurisconsult eram și secretar al Biroului de conducere al Institutului, așa numitul Birou al Consiliului Oamenilor Muncii – un fel de consiliu de administrație în societățile comerciale de astăzi. În această calitate am eliberat mai multe procese verbale consemnând dezbateri de înfierare publică și adoptare de măsuri sancționatorii politice și administrative care nu avuseseră loc în realitate. Oamenii le luau și pe baza lor își puteau completa dosarul de emigrare fără să mai treacă prin trauma ședințelor de blamare publică. O traumă, de altfel, și pentru cei obligați să critice sau să asiste la acele josnice „demascări”. Am comis un fals, este adevărat, dar din asta nimeni nu a pierdut cu adevărat nimic. Dimpotrivă. Și oricum, sancționarea faptei mele s-a prescris.

Probleme existau și în afara serviciului. Astfel, o prietenă din copilărie a soției mele, emigrată în Germania cu ceva timp înainte, decisese să își facă nunta cu soțul ei german în România. A fost o adevărată problemă de conștiință dacă să mergem la nuntă sau nu. Am stabilit că trebuie mers cu orice riscuri întrucât altfel ar fi însemnat să capitulăm în fața unei politici samavolnice. La fel s-a pus problema cu un prieten și coleg de-al meu, dat afară din servici întrucât un văr îi rămăsese în străinătate. Puteam, oare, continua liniștit relațiile de familie cu el? Le-am continuat, dar ne știam observați și dezaprobați. Ori cel puțin așa credeam că este.

După 1986 am lucrat ca lector universitar, titular al disciplinei de comerț internațional, la Institutul B (care includea și Facultatea de Comerț Exterior, transferată de la ASE) al Academiei de Studii Social-Politice, cunoscută mai bine sub numele de Academia „Ștefan Gheorghiu”. Eram cadru didactic universitar, iar nu instructor așa cum scriu „amicii” de pe Wikipedia. Contrar a ceea ce se crede de obicei, atmosfera de acolo era infinit mai deschisă, mai universitară și mai tolerantă decât în celelalte instituții de învățământ superior. Acolo nu îmi amintesc de întâmplări legate de cei care voiau să emigreze sau de relațiile concrete ale unor persoane cu diaspora. Știu, însă, că mulți profesori aveau și întrețineau aproape la vedere asemenea relații. Dincolo de aceasta, problema era dezbătută destul de deschis, iar ostilitatea regimului față de românii din afara frontierelor era criticată aproape pe față. Lucrul este explicabil întrucât la acea Academie se concentrase o parte a elitei intelectuale create de sau în cadrul sistemului comunist. Or, revoluțiile nu se pregătesc de talpa țării – aceasta doar moare pe baricade – ci de elite și mai exact de elitele sistemului de răsturnat, întrucât ele înțeleg cel mai bine când și de ce sistemul nu mai poate supraviețui, precum și felul în care trebuie el schimbat.

Frontul Salvarii NationaleA.C.C.: În primele zile după evenimentele din decembrie 1989 ați fost cooptat în echipa Frontului Salvării Naționale (FSN). Pe lângă principala dumneavoastră activitate din acele zile, anume dezvoltarea și implementarea unei terapii de șoc reformatoare, ați redactat și o declarație către diasporă, o invitație de a se implica în reconstrucția României democratice. Ne puteți spune vă rog mai multe despre acest subiect? Au rezonau colegii dumneavoastră cu această inițiativă? Ați avut ceva ecouri generate de acest apel de la membrii diasporei?

A.S.: În primele zile ale anului 1990 s-a format o echipă de experți pe probleme de politică externă, și nu numai, care să funcționeze pe lângă și în serviciul puterii provizorii de atunci, care era Consiliul FSN. Au fost chemați tineri cu o deja câștigată reputație de expertiză profesională din diferite instituții, eu fiind recomandat de colegii de la Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale, unde eram secretar al secției de drept. Am intrat și eu, deci, în acea echipă. În această calitate, printre primele inițiative luate chiar în ianuarie 1990, a fost redactarea unei Declarații a FSN adresate românilor din diasporă. Ideea avea mai multe fațete. Pe de o parte, căderea dictaturii care îi separase forțat pe românii din țară de românii din afara țării, trebuia să fie prilejul unei adevărate reunificări a românilor de pretutindeni „în cuget și simțiri”. Acesta era un lucru cu atât mai necesar cu cât mulți români din diasporă mai purtau cicatricile relelor tratamente aplicate de compatrioții lor la plecarea din țară, în timp ce românii din țară se temeau că „după ce mâncaseră salam cu soia în Iadul comunist” ar fi putut fi dați la o parte de românii din diasporă care „mâncaseră caviar în Raiul capitalist”. Pe de altă parte, mă gândeam că în procesul de tranziție de la dictatură la democrație, de la o societate închisă și controlată la una deschisă și liberă, precum și de la economia de comandă la economia de piață, expertiza și experiența românilor care de ani buni trăiau și munceau în lumea democrațiilor euro-atlantice ne erau necesare. Tot așa cum necesare erau și contactele politice occidentale ale acestora sau capacitățile lor investiționale. Economia românească la acea dată nu era subcapitalizată, așa cum s-a spus, ci supracapitalizată dar, dezvoltată potrivit unor concepții autarhice pe baze voluntariste indiferente la mesajul pieței, ea era blocată lipsindu-i lichiditățile. Know-how-ul românilor din diasporă, ca și disponibilitățile lor financiare trebuiau, ca atare, mobilizate în țară. Iată de ce documentul la care mă gândeam și pe care l-am și redactat era nu doar o simplă declarație, ci baza unui adevărat program politic. Acestea sunt tot atâtea motive pentru care uimirea mea a fost maximă văzând că ideea este primită cu răceală pentru ca apoi să fie total îngropată pe undeva în haosul decizional caracteristic pentru guvernarea provizorie a acelor zile. Toate eforturile mele de a o acredita și a o face să zboare au fost lipsite de rezultat. În cele din urmă, la câteva luni după ce trimisesem către cabinetul Președintelui CFSN, dl. Ion Iliescu, textul declarației amintite, l-am descoperit în josul ultimei pagini a ziarului Adevărul, într-o coloană cu tot felul de mini-articole, fără un titlu adecvat și fără a fi fost însușit de cineva, deci nesemnat. Nu știu cum ajunsese acolo, nici cine și de ce îl trimisese. Cert este că ideea respectivă a murit înainte de a se fi născut cu adevărat. Mă gândesc că explicația ar putea sta în reticența conducătorilor FSN ai momentului, „emanați” de revoluție, după cum își spuneau chiar ei, sau care „confiscaseră” revoluția, după cum le spuneau adversarii, față de concurența românilor din diasporă, aureolați nu atât de performanțe personale superioare, cât de legitimitatea politică a unora care întorseseră spatele vechiului regim comunist. Mai exista și teama că printre cei din urmă se puteau strecura foarte bine și agenți ai unor interese străine. Indiferent de explicație, cred, însă, că a fost o ocazie ratată. A trebuit așteptat apoi până în 1997 când, după alegerea Președintelui Emil Constantinescu, în contextul politicii de reconciliere națională lansată de noi atunci, s-au făcut pași semnificativi către „renaționalizarea” sau „renaturalizarea” diasporei, pentru reintegrarea ei organică în mediul românesc. Era, însă, prea târziu. Elanul și entuziasmul inițial erau pierdute, iar sentimentului fraternității îi luase locul o neîncredere, de altfel reciprocă, profundă și răutăcioasă.

Prima parte a Interviului realizat de Alexandru Cosmin Codreanu cu dl. Adrian Severin în data de 3 noiembrie 2014

Va urma

Puteți citi a doua parte a acestui amplu interviu, dedicată relațiilor dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov, aici.

Puteți citi a treia parte a acestui amplu interviu, dedicată lui diasporei politice care a revenit formate din Rațiu, Câmpeanu și Drăgan, aici.

Puteți citi a patra parte a acestui amplu interviu, dedicată „miracolului economic” propus de Anghel Rugină, aici.

Puteți citi a cincea parte a acestui amplu interviu, dedicată rolului jucat de MAE la redobândirea cetățeniei române de către Mihai de România, aici.

Puteți citi online a șasea parte a acestui amplu interviu, dedicată României și diasporei sale astăzi, aici.