Adrian-SeverinÎn următoarele 6 săptămâni Caleidoscop Pro Diaspora Română va publica în foileton un interviu realizat de Alexandru Cosmin Codreanu cu dl. Adrian Severin, Ministru al Reformei în perioada 1990-1991 și Ministru al Afacerilor Externe în perioada 1996-1997, Președinte Adunării Parlamentare a OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) și europarlamentar între 2005 și 2014.

Tema generală „Politica românească și diaspora” este împărțită în 6 capitole:

Partea I: România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90;

Citate selective:

Nu era de loc ușor să ai rude sau prieteni printre românii care aleseseră să trăiască în afara României, indiferent dacă aceștia se stabiliseră acolo înainte de instaurarea comunismului și închiderea frontierelor sau după aceea. Societatea comunistă era prin definiție una închisă și controlată. Ea nu admitea ieșiri din rând sau opțiuni în afara frontierelor ei politice.”

(…) printre primele inițiative luate chiar în ianuarie 1990, a fost redactarea unei Declarații a FSN adresate românilor din diasporă. Ideea avea mai multe fațete. Pe de o parte, căderea dictaturii care îi separase forțat pe românii din țară de românii din afara țării, trebuia să fie prilejul unei adevărate reunificări a românilor de pretutindeni „în cuget și simțiri”. Acesta era un lucru cu atât mai necesar cu cât mulți români din diasporă mai purtau cicatricile relelor tratamente aplicate de compatrioții lor la plecarea din țară, în timp ce românii din țară se temeau că „după ce mâncaseră salam cu soia în Iadul comunist” ar fi putut fi dați la o parte de românii din diasporă care „mâncaseră caviar în Raiul capitalist”. Pe de altă parte, mă gândeam că în procesul de tranziție de la dictatură la democrație, de la o societate închisă și controlată la una deschisă și liberă, precum și de la economia de comandă la economia de piață, expertiza și experiența românilor care de ani buni trăiau și munceau în lumea democrațiilor euro-atlantice ne erau necesare. Tot așa cum necesare erau și contactele politice occidentale ale acestora sau capacitățile lor investiționale.

Partea a II-a: România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov;

Citate selective:

(…) în perioada studenției mele, respectiv între anii 1974-1978, regimul comunist român desfășura o activitate intensă și sistematică în rândul elitei studențești (s-ar putea spune în rândul elitei politice studențești) prin care problema Basarabiei și Bucovinei de Nord era analizată pe toate fațetele în termenii adevărului istoric și din perspectivă revizionist-iredentist-unionistă. Este vorba despre revizuirea frontierelor estice impuse României prin Tratatul de Pace de la Paris din 1946, la finele celui de al doilea război mondial, și de iredentismul românesc vizând recuperarea teritoriilor istorice de la est de Prut și de pe Prutul superior. Aceasta se desfășura în paralel cu combaterea tezelor revizionismului și iredentismului maghiar referitoare la Transilvania.

Prima dată chiar în 1990, în contextul condamnării Pactului Ribentropp-Molotov de către Sovietul Suprem al URSS. Atunci, potrivit informațiilor care au ajuns la mine, oferta a fost declinată de teama ca reîntregirea României la est să nu declanșeze o amputare la vest, acolo unde Ungaria revendica Transilvania.

Mai târziu, în 1997 oferta de a discuta și rezolva problema moldavă i-ar fi fost făcută dlui. Ion Diaconescu, pe atunci Președinte al Camerei Deputaților, cu ocazia unei vizite a acestuia la Moscova. Cu acel prilej s-a mai precizat că unirea României cu Basarabia presupune abandonarea Transnistriei, respectiv recunoașterea autodeterminării transnistrene. Și această ofertă a fost respinsă sau mai degrabă lăsată fără răspuns, întrucât România se găsea în plină campanie de integrare în NATO și UE, iar unii se temeau că perspectiva unirii ar fi creat complicații integrării euro-atlantice. Se bănuia că avansând ideea refacerii României Mari, Rusia nu urmărea doar obținerea Transnistriei spre a o folosi ca spin în coasta Ucrainei, ci și neutralitatea României.

(…) cetățenii Republicii Moldova trebuie să facă urgent o dublă opțiune: opțiunea între identitatea culturală românească și cea sovietică; opțiunea între europenizare și transnistrializare. Ambele opțiuni implică abandonarea sau respectiv păstrarea Transnistriei, adică acceptarea sau respingerea autodeterminării Transnistriei.

Partea a III-a: Diaspora politică se întoarce. Rațiu, Câmpeanu și Drăgan;

Citate selective:

Dl. Rațiu era privit cu o iritare specială întrucât cu puțin timp în urmă căzuse în plasa unor cercuri iredentiste maghiare și co-semnase la Budapesta o declarație împotriva regimului comunist care putea fi interpretată, însă, și ca o luare de poziție în favoarea pretențiilor maghiare față de România. În plus, Ion Rațiu era și monarhist.

Apariția dlui. Radu Câmpeanu în peisajul politic românesc post-comunist a fost aceea a unui om carismatic, posesor al unei voci frumos modulate și al unui discurs foarte articulat. Impresia pe care a produs-o a fost mai puternică și mai pozitivă decât cea lăsată de liderii țărăniști. Așa se explică de ce la începutul anilor 1990 PNL a fost mai popular decât PNȚCD.

Datorită lui I. C. Drăgan pentru o vreme Londra se mutase la Lugoj.

Partea a IV-a: „Miracolul economic” propus de Anghel Rugină;

Citate selective:

(…) l-am cunoscut pe dl Rugină și, în calitate de Ministru al Reformei, am avut mai multe întâlniri cu domnia sa. Multe dintre ideile exprimate de dânsul erau interesante. Nu toate erau aplicabile, în timp ce altele, poate aplicabile în alte părți, nu erau potrivite contextului românesc. Unele dintre ele erau ușor naive sau vetuste.

Partea a V-a: Rolul jucat de MAE pentru redobândirea cetățeniei române de către Mihai de România;

Ironia sorții a făcut ca tocmai partidele monarhiste sau simpatizanții regelui care înainte de alegeri promiseseră marea cu sarea și care în 1996 intraseră în Guvern, să arate cea mai mare reticență față de revenirea Regelui în țară. Motivul era că țara ar fi fost nepregătită și că reacția populară față de Rege ar fi putut fi foarte negativă, mergând până la violențe. De aceea intrasem pe făgașul unei politici de așteptare; politică pe care eu unul nu o împărtășeam. În aceste condiții, împreună cu Ministrul Justiției, dl. Valeriu Stoica, am redactat o Hotărâre de Guvern prin care în puține cuvinte se decidea restituirea cetățeniei române Regelui și familiei sale, ceea ce implica și dreptul revenirii în țară. După care urma să i se restituie anumite proprietăți în așa fel încât șederea sa în România să fie nu numai legală ci și posibilă în termeni practici.

Partea a VI-a: Diaspora română astăzi.

(…) am avut privilegiul de a fi invitat la o cină de către Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, la care a participat și fostul director al secției române al Radioului Europa Liberă, dl. Nicolae Stânișoară. (…) S-a vorbit atunci, într-adevăr, despre „diaspora pierdută”. Adică despre acea diasporă înecată în frustrări care a ajuns să își urască țara de origine spre a scăpa de povara eșecului identitar. Nu este vorba despre eșecuri profesionale sau materiale, ci de eșecul proiectului legat de construcția identității de român emigrant.

Din păcate, în România lipsește atât o viziune coerentă a relațiilor cu diaspora cât și un spațiu public în care aceasta să fie cu adevărat inclusă. În consecință, diaspora este doar instrumentalizată politic în lumina unor agende pur interne ținând de lupta pentru putere iar nu de interesele naționale. Faptul a devenit evident în ultimii zece ani și el a condus la creșterea faliei dintre românii din țară și cei din străinătate.

Din păcate influența României este mică în UE, iar reprezentanții săi politici sunt tot mai incoerenți și mai selecționați prin metode nepotiste și favoritiste. De aceea nu avem motive pentru a spera că românii vor juca un rol semnificativ pe o atare linie în viitorul apropiat. Iar asta este regretabil. Regretabil și foarte periculos.

Fiecare parte a interviului va apare săptămânal, în fiecare zi de joi, începând cu data de 6 noiembrie 2014. Merită urmărit!