Ghenagie PopescuAlexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Dl. Ghenadie Popescu sunteți „un artist de 63-65 kilograme care încă nu are răspunsuri  la toate întrebările”, mai puțin cunoscut în România. Până să ajungeți la această greutate de invidiat, v-ați născut în 1971 în satul Gura Căinarului, raionul Florești din Republica Moldova. În 1998, după mai bine de 6 ani de „muncă pe câmpul de la țară, la colhoz” v-ați decis să încercați ceva mai ușor. La Chișinău ajungeți prin intermediul unei școli din raion care oferea cazare și studii timp de jumătate de an tinerilor care doreau să obțină o profesie. Astfel, obțineți specialitatea „Tencuitor și fețuitor de placă”.

Evoluția dumneavoastră este descrisă foarte bine în propriile cuvinte în cadrul unui interviu acordat în octombrie 2009 dnei. Victoria Popa de la Jurnalul de Chișinău. “Pe atunci eram virusat de arta plastică. M-am folosit de oferta acestei școli pentru că avea și cazare. Și în timp ce locuiam în cămin, la Chișinău am vizitat toate muzeele din capitală”.

Astfel, ați făcut cunoștință cu Eugenia Suhari de la Muzeul Național de Istorie, care v-a ajutat să mergeți la cursuri la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.

„Îndemnat de ea, am avut ocazia să audiez orele organizate de profesorul Veaceslav Fistican. Am frecventat timp de cinci ani de zile împreună cu alți studenți cursurile, nefiind inclus în vreo listă. Eram un student „neoficial”. Profesorul Fistican a fost cel care a contribuit mult la formarea mea ca artist plastic. La finele cursurilor, am făcut și lucrarea de licență, care a fost apreciată de el și de colegii
mei”.

Ulterior, într-un interviul acordat lui Razvan Țupa în aprilie 2012 explicați motivele acestei maniere non-conformiste de studii: „Ce ar fi însemnat pentru mine o diplomă?! Îmi dau seama că era important să ai o adeverință, o specializare dar nu asta voiam eu”.

Tot în cadrul interviului acordat în 2009 dnei. Victoria Popa citat mai sus mărturisiți pasiunea dumneavoastră pentru călătorii:

„În timpul călătoriilor, mă simt liber și uit de tot ce îmi lipsește, de ce nu am, de ce aș vrea să am. Am boala drumului, iar dorința de a merge, de a simți drumul este mai presus de orice. În drum, mă regăsesc”.

Consecință directă a acestei pasiuni, în 2006 plecați pe bicicletă prin diferite țări europene având drept destinație finală Parisul. Pe parcursul acestei incursiuni pe două roți trimiteți zilnic SMS-uri sau emailuri realizând astfel un inedit jurnal digital de călătorie.

În 2008, editura franceză CB & Compagnie publică acest jurnal în limbile română, franceză și respectiv engleză, sub titlul „Cronicile lui Popescu”.

Ghenadie Popescu acvaticAcelași an, 2008, este anul consacrării dumneavoastră ca artist prin călătoriile inedite pe care le întreprindeți și prin materialul în care sculptați, respectiv mămăliga.

Astfel, în timpul concediului din acel an v-ați pus costumul făcut din torbă și, în cadrul unui proiect cultural-ecologic lansat cu ocazia deschiderii navigației pe râul Bâc, faceți o călătorie prin albia râului de la izvor până la Chișinău, trăgând de sfoară o corăbioară confecționată, de asemenea, din genți tărcate. În cuvintele dumneavoastră citate din interviul acordat în martie 2012 Irinei Nechit de la Jurnal.md:Până la Chișinău Bâcul nu e adânc, mergeam pe fundul lui, fiind încălțat în cizme pescărești. În unele locuri cizmele se umpleau cu apă, în altele mă înfundam în nămol. Bâcul e foarte înnămolit și plin de gunoaie, am înaintat foarte greu”.

La scurtă vreme pregătiți o mămăligă de circa 150 de kilograme și ajutat de Sergiu Terinte (alias Parazitul Proletar), pe vremea aceea student la actorie, o transportați pe jos de la Chișinău la Iași.

În câteva cuvinte, dl. Sergiu Terinte își descrie experiența trăită alături de dumneavoastră:

L-am cunoscut pe Ghenadie Popescu prin 2008 (nici nu mai țin minte când exact), când m-a invitat să-l ajut într-un proiect. Trebuia să ducem o mămăligă butaforică de vreo 150 kg din Chișinău până la Iași. Am fost cameramanul acestui eveniment și am avut parte de 6 zile de drum și de multe peripeții. Am dormit prin iarbă și prin vecinătatea șobolanilor, dar am avut parte și de o noapte în care am fost tratați ca cei mai buni prieteni de câțiva oameni buni”.

Ghenadie Popescu MamaligaÎn 2009 urmează marea aventură cu roaba. În timpul concediului ați pornit cu o roabă galbenă și două genți: una roșie și alta albastră, prin satele Moldovei, de la Naslavcea la Giurgiulești.

Despre semnificația demersului dumneavoastră ați spus că aceste trei obiecte formează tricolorul – simbolul Moldovei, care trebuie cunoscut de fiecare.

După aceste călătorii vizibilitatea dumneavoastră crește, iar invitațiile la diverse proiecte artistice încep să fie tot mai dese. Cu toate acestea găsiți timp să vă auto-educați în montaj de film.

În anul 2013 deveniți, alături de dna. dr. Viorica Olaru-Cemîrtan, unul din voluntarii proiectului Deportari.md inițiat de dl. Iulian Fruntașu, Ambasadorul Republicii Moldova în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

A.C.C.: În prezentarea pe care v-am făcut-o nu am menționat nimic despre perioada 2010-2013. Ce ați făcut între timp dl. Popescu?

Ghenadie Popescu (G.P.): Cam tot ceea ce am făcut și până la acea perioadă, adică lucrări pe care trebuia să le fac și lucrări pe care am dorit sa le fac. Din cele dorite ceva am scos la mal, ceva a rămas în nămol.  Nu obișnuiesc să-mi fac contabilitate și în acest moment nu am un portofoliu sau un CV bine organizat. Oricum, din câte îmi amintesc, am continuat mersul cu roaba în 2010 prin Ucraina, pe vechiul hotar al României, de la Reni la Palanca; În 2011 am revenit în Transnistria, de la Camenca la Dnestrovsc; În 2012 am pornit-o spre vest, de la Chișinău la Pleșa (Bârlad), împreună cu Sandra Pârvu (care în prezent trăiește la Geneva), al cărei tată s-a născut în Basarabia. Filmul acestei călătorii poate fi vizionat aici.

În paralel am continuat seria de obiecte mămăligi. În acest sens, în aprilie 2012 am avut o expoziție solo la Galeria Zorzini. În august 2014 m-am implicat, alături de Ligia Seculici, la Biblioteca Națională din Chișinău, într-un proiect nou pentru mine – Poezie la Obiect.

FunciariiDin 2012 începe a se materializa interesul meu pentru de animație, rezultatele fiind „Funciarii” și „Punguța cu doi bani”. Am îmbinat aceste lucruri cu alte interese mai vechi cum ar fi călătoriile pe râuri. Astfel, în 2012 am fost pe râul Ichel, iar în 2013 pe râul Racovăț, pentru ca anul acesta, 2014, să călătoresc pe râul Camenca. Filmul călătoriei pe râul Ichel și Racovăț poate fi urmărit aici.

Tot din 2012 începe și lucrul pentru Deportari.md.

A.C.C.: Au avut ceva urmări incursiunile dumneavoastră acvatice și artistice din punct de vedere ecologic?

G.P.: Cred ca nu. Am făcut prea puțin ca să mă aștept la schimbări spre mai bine din punct de vedere ecologic. Nu trebuie să uităm totuși că aceasta este o cauză comună, respirăm cu toții același aer.

A.C.C.: Cum era în 2010 vechiul hotar al României cu Ucraina?

G.P.: Zona este destul de pitorească, atât ca peisaj, în special delta și litoralul, cât și ca oameni. Am întâlnit sate românești cu nume ucrainești. S-a depus efort pentru a șterge tot ce a fost românesc acolo!

A.C.C.: Cum ați găsit Transnistria în timpul incursiunii cu roaba tricoloră?

Roaba tricolora prin TransnistriaG.P.: Am  găsit-o așa cum o știam încă din perioada sovietică, cu același drapel, cu aceiași oameni. Zic aceiași oameni pentru că au fost câteva cazuri când am fost sfătuit să fiu mai atent „ce vorbesc și cu cine vorbesc„. Pe de altă parte nu am găsit diferențe fundamentale între cele două maluri ale Nistrului, mai ales în localitățile moldovenești (Podoima, Ofatinți, Mălăești), unde lumea vorbește aceiași limbă română (sau moldovenească, după cum insistă malul stâng al Nistrului), multe case părăsite, același praf, aceiași țânțari…

Am identificat totuși o deosebire – lipsa tricolorului. Am găsit doar două decoruri albastru-galben-roșu, una la Rîbnița, într-o vitrină de magazin, iar a doua la Mălăiești, pe o carcasă pentru viță de vie. Așa că roaba mea galbenă cu genți de rafie albastru-roșu a compensat cumva lipsa tricolorului de pe malul stâng al Nistrului.

A.C.C.: Revenind la Deportari.md, acesta reprezintă în acest moment o colecție de 37 de filme mărturii despre experiența personală a deportărilor staliniste a populației de origine românească din Basarabia din perioada 1939-1951. Despre el aș dori să vorbim în continuare dl. Ghenadie Popescu.

G.P.: În acest moment proiectul însumează 37 de filme mărturii, dar sperăm ca numărul lor să crească. Nu trebuie să uităm că majoritatea persoanelor care au avut parte de asemenea experiențe sunt la o vârstă destul de înaintată, așa că acesta este momentul potrivit pentru a colecta cât mai multe memorii. Din păcate nu pot spune că voluntarii dau năvală să ne ajute la acest efort atât de necesar. Acest lucru se vede: numai 37 de interviuri în 2 ani este destul de puțin.

A.C.C.: Toate cele 37 de filme mărturii sunt realizate de dumneavoastră?

G.P.: Patru materiale sunt făcute de Viorica Olaru, restul de mine.

basarabeni in siberiaA.C.C.: De ce v-ați implicat în acest proiect?

G.P.: Sunt mai multe motive pentru care m-am implicat.  În primul rând toți cei care au trecut prin mașinăria deportărilor sunt oameni deosebiți,  care merită și trebuie ascultați. Bunelul meu din partea tatei a fost ridicat în 1940 și dus în Siberia în regiunea Kemerovo, la lucru în minele de cărbuni. Tatăl meu nu obișnuia să atingă tema asta. Sunt sigur că nu știa clar ce s-a întâmplat cu părintele lui timp de 12 ani. Bunelul a tăcut tot timpul. Generația lui crede că a vorbit mai mult decât trebuia înainte de a fi ridicați. Asta am aflat de la un bătrân din sat care îl ținea bine minte pe bunicul („o fi grăit ci nu treb, dea tîta l-o ridicat”). Eu însă nu cred că asta era motivul.  A fost o operație planificată; în numele unui viitor luminos se făceau fărădelegi strigătoare la cer. Chiar văd o asemănare dintre vagoanele pline de basarabeni, ucraineni, letoni și inguși având destinația Siberia și punțile vapoarelor care transportau slavi africani înghesuiți către continentul american în urmă cu 300 de ani.

A.C.C.: Categoric acum înțeleg mult mai bine de unde vine motivația dumneavoastră pentru Deportari.md. În ce constă mai precis implicarea dumneavoastră în acest proiect?

G.P.: Înregistrez, montez și public materialul. Mărturisesc că sunt ajutat de multe ori la găsirea persoanelor care au fost deportate și de multe ori la convingerea lor pentru a-mi acorda un video-interviu. Majoritatea au diferite motive pentru a nu vorbi despre perioada respectivă. Unii, categoric, nu vor să-și aducă aminte, memoriile fiind ceva încuiat și ascuns departe, alții nu doresc să-și umbrească cumva copiii. De asemenea, mulți sunt dezamăgiți de atitudinea Statului față de ei.

deportatiA.C.C.: Bănuiesc că victimele deportărilor au un acces modest la aceste documentare din cauza lipsei obișnuinței de a folosi Internetul. Ce părere au membrii familiei și apropiații de aceste mărturii? Care este vizibilitatea proiectului Deportari.md în Basarabia în general? Vă mărturisesc în acest sens că proiectul dumneavoastră nu este mediatizat și nici foarte bine cunoscut la vest de Prut.

G.P.: Am întâlnit diferite atitudini. Atât pozitive, cât și negative. Au fost puține cazurile când mi-a fost refuzat interviul de către apropiații deportaților, motivul invocat fiind vârsta înaintată, boala sau chiar refuzul categoric de a împărtăși orice memorie despre perioada deportărilor. Majoritatea celor vizați însă este destul de deschisă, în multe cazuri realizând materialul chiar cu ajutorul nepoților, copiilor sau persoanelor apropiate, conștienți de importanța conservării acestor amintiri.

Despre vizibilitate nu am ce zice. În ce se măsoară Vizibilitatea?

A.C.C.: În cadrul articolului publicat de Moldova.org în decembrie 2013, dl. Iulian Fruntașu se plângea de lipsa de implicare benevolă (a se citi fără remunerație) a istoricilor din Republica Moldova în acest proiect. Mai precis, o activitate de voluntariat în reconstituirea unui trecut dureros al Basarabiei este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire fără salariu la est de Prut. S-a schimbat ceva în acest sens între timp?

G.P.: În afară de Viorica Olaru, implicată direct în proiect, nu am avut altă experiență profesională cu istorici pe acest subiect. Situația în general nu are aerul să se fi schimbat în raportul sublim, adică salarizat.

A.C.C.: Care mai este nivelul implicării dlui. Fruntașu în proiectul Deportari.md în prezent?

G.P.: Iulian a venit cu ideea asta de la bun început; împreună am făcut primele interviuri, apoi a organizat apariția spațiului virtual deportari.md, ocupându-se ulterior de promovarea site-ului. Cu alte cuvinte, implicarea lui Iulian este la cel mai înalt nivel.

A.C.C.: Vă mulțumesc mult pentru timpul acordat dl. Popescu. După această „discuție” virtuală am înțeles mai bine motivația dumneavoastră pentru a vă implica în Deportari.md și sper ca rezultatele obținute în cadrul acestui proiect să fie pe măsura importanței lui. Vă doresc succes în tot ce faceți și sper să păstrăm legătura. Apropos, ce planuri de viitor aveți?

G.P.: Mulțumesc și eu pentru interesul manifestat. Mai departe aș fi bucuros să pot continua cele neterminate, prevăzute pentru drum lung, pe care le consider necesare și care îmi aduc împlinire. Toate cele bune.

 

Artistul Ghenadie Popescu prin ochii celor care l-au cunoscut:

Artist plastic din Republica Moldova, pasionat de călătorie.   

În lucrările sale, vorbește despre societatea în care individul a uitat de sine și s-a dedicat în totalitate muncii, totuși, această muncă nu îi asigură bunăstarea socială, individul rămânând sărac nu doar material dar și spiritual.

Ghenadie folosește simboluri consacrate ale poporului român – mămăliga, tricolorul, jugul chiar – lăsând mult spațiu pentru interpretări; dar și lucruri devenite simbolice în societatea moldavă, cum ar fi gențile celebre cu pătrățele”.

Irina Chirica

Nu cred să existe vreun consumator serios de artă contemporană care să nu fi auzit cum Ghenadie Popescu a mers cu bicicleta din Chișinău și până în Franța, cum a împins o roabă goală de-a lungul teritoriului nostru național, cum a traversat Bâcul de la izvoare și până la gurile sale sau cum a transportat pe jos o mămăligă din Chișinău și până la Iași, dacă e să amintesc doar de câteva dintre lucrările artistului”.

Dumitru Crudu

Ghenadie Popescu, acest amestec dintre un prenume comun rusesc și un nume atât de românesc, reprezintă Moldova. Un om mic printre oameni mari. O țară mică între două forțe mari. 

Acest om-torbă este, de fapt, adevăratul moldovean. Acel despre care citisem în cărți – e sincer și simplu, inteligent și modest, un copil închis într-un om pe care toți îl vor mare. Asta îmi place la el, că a păstrat acea mirare vizavi de orice, acea curiozitate pe care eu mă tem s-o pierd în fiecare zi. 

Filmele lui, dacă le pot numi filme, pentru că sunt mai mult niște documente, filmate brut și montate destul de crud, fără sunet adăugat și fără efecte, îmi amintesc de poezia lui Vieru. E plină de metafore, unele destul de banale, altele prea subtile, ca să fie înțelese de toți, dar incontestabil e o adevărată poezie ceea ce face el. Ghenadie este un martir contemporan, care trăiește în numele unei idei, pe care nici măcar nu o impune cuiva.

Ceea ce face Ghenadie Popescu nu trebuie să placă tuturor și anumite lucruri nu-mi plac nici mie, unele idei mi se par prea banale și răsuflate, sau prea subtile și nefinisate, dar un exemplu de sacrificiu în numele unei idei sau al artei, daca vrei, n-am mai văzut la nimeni în Moldova”.

Sergiu Terinte

Ghenadie Popescu este unul dintre cei mai cunoscuți artiști basarabeni pe scena internațională de artă contemporană. Întotdeauna interesat de politic și social, Ghenadie Popescu practică o specie de artă conceptuală formulată în termeni apăsat personali. Printre formele sale de expresie se numără performance-ul, pictura, obiectul, instalația video și, de multe ori, practica sa este una experimentală”.

Sânziana Ceteraș

Ghenadie Popescu este unul dintre cei mai surprinzători artiști plastici pe care i-ai putea întâlni vreodată.  Se auto descrie drept „un artist de 63-65 kilograme care încă nu are răspunsuri  la toate întrebările”. A urmat cursurile Universității de artă fără să se înscrie la facultate, a lăsat munca la câmp pentru a face artă și nimic din ce face el nu seamănă cu ceea ce v-ați aștepta. Ghenadie Popescu este artistul care a propus mămăliga și rafia ca material de expresie artistică și a parcurs pe jos cu arta lui drumurile de la Chișinău până la Iași și din nordul până în sudul Moldovei. În atelierul său, unde poți să vezi costumul său din rafie, jugul din blugi și jugul cu două tastaturi, mi-a spus „stai, să îți arăt soarele”. Și a scos un colț de grilaj semicircular cu raze metalice acoperit cu galbenul mălaiului fiert în mămăligă. „Uite, erau gratii și le-am mămăligit. Acum au devenit un soare”.”

Răzvan Țupa

Puteți descărca acest interviu în format .PDF aici.