– Ai o cămașă neagră în plus? mă întreabă tata socru.

– Am, dar e măsura mea. Vă vine? îi răspund.

– Îmi vine, vezi-ți de treabă. Suntem cam la fel la stat, îmi spune tânărul de 74 de ani din fața mea.

CaraclauNe îmbrăcăm repede, pe tăcute, la lumina unui bec chior, în casa bătrânească din Caraclău. Este aproape zece noaptea și acesta este ultimul priveghi la căpătâiul lui nea Ghiță, fratele mai mare al lui tata socru.

Pornim la deal, acolo unde mortul ne așteaptă să-l veghem pentru ultima oară.

Ajungem în ograda. Tanti Maranda, soția lui nea Ghiță, iese din bucătărie unde, alături de vecine, pregătea mâncarea de pomană pentru a doua zi. Ne primește cu vin „făcut anul trecut de Ghiță”. Printre pahare ne povestește cum bărbatul ei muncise până în ultima oră a vieții la dezghiocat știuleți de porumb, după care mâncaseră cina împreună. Obosită fiind, îl lăsase la masă. Peste vreo oră, pentru că Ghiță nu apăruse încă în casă, a început să-l caute prin gospodărie. Îl găsise mort aproape de intrare, căzut cu o cană de apă în mână. Doctorii ajunși la aproximativ jumătate de oră de la apelul telefonic nu putuseră decât să constate decesul survenit prin infarct miocardic.

Nea Ghiță murise așa cum trăise toată viața: vorbind puțin și făcând mult. Făcând mult fără să se plângă niciodată.

După o vreme ne luăm la revedere de la tanti Maranda și mergem la culcare. A doua zi era înmormântarea și fiecare avea câte ceva de făcut.

Dimineață m-am trezit și am adus o coroană de flori pe care era scris „te vom păstra în amintire”. Am așezat-o printre lumânările, ștergarele și felinare aduse de tot satul. Fiind musafir în Caraclău, nu știam mai pe nimeni. Însă bătrânii auziseră de mine de la tata socru. Eram băiatul care se plimbase prin lume, bărbatul lui fiică-sa. Ne priveam discret și cu interes reciproc. Ei pe mine și eu pe ei. Și uite așa, din priviri și din discuțiile ulterioare am ajuns să creionez câteva tipare de migrație interne și internaționale din Caraclău.

Nenea Ghiță avea 3 copii. Doi dintre ei locuiesc în Italia, venind de departe pentru nefericitul eveniment.

Nenea Ghiță avea 5 nepoți. La înmormântare au venit doar doi, restul fiind la muncă sau școală în alte localități.

La înmormântarea lui nenea Ghiță au venit aproximativ 200 de oameni. Media de vârstă a celor care l-au condus pe ultimul drum a fost de 60-65 ani. Tineretul e plecat de mult din sat, de multe ori în străinătate.

Caraclau 2Elocventă în acest sens este discuția dintre mine și moș Aurel. Îmi spune direct, fără ocolișuri, că a crescut 6 copii și acum niciunul nu este lângă el. Trei dintre copii sunt la Brașov, alți trei sunt în străinătate. Are 86 de ani și, deși se ține bine, nu mai poate să își mai muncească singur pământul. L-a dat recent în arendă asociației agricole din localitate de unde primește anual o cotă parte din producție aferentă suprafeței care îi aparține.

Am văzut puțini copii în sat. Nici nu ar avea de unde să fie mulți când tineretul alege Italia pentru a lucra în construcții sau în servicii de asistență socială.

Caraclăul arată cu prisosință că lupta dusă de autoritățile române pentru obținerea dreptului de muncă în străinătate a fost un succes. Localnicii nu mai prestează ca odinioară munci calificate în combinatul chimic din Onești, în prezent aflat în stare avansată de degradare la 8 KM distanță. Acum au dreptul să presteze munci necalificate departe de casă, pe care italienii le refuză. Își revăd familia rar, evenimente nefericite ca o înmormântare fiind oportunități de reîntregire (temporară) a familiei.

Bătrânii nu mai au pe cine să învețe cum se prășește corect pământul. Nu mai au cu cine vorbi, singurul refugiu în fața singurătății fiind programele de „știri” de la TV.

Caraclăul într-o zi de înmormântare este radiografia unei țări care se împuținează din cauza oportunităților profesionale și financiare de acasă. În timp ce politicienii consideră, pe bună dreptate că migrația reduce șomajul, iar remitențele sunt o soluție rapidă și eficientă de asistența socială prin infuzie privată (a se citi a emigranților) de capital străin, pe termen lung România îți pierde identitatea și nu se mai poate gestiona singură din cauza contractării resurselor umane.

România de astăzi este asemeni lui moș Aurel care, deși a crescut șase copii, a rămas singur și trebuie să își dea pământul în arendă asociației agricole din localitate.