Alexandru Cosmin Codreanu: Bună ziua domnule Mircea Platon. Mă bucur și mă simt onorat că ați acceptat să îmi acordați un interviu. Din câte am văzut nu obișnuiți să faceți acest lucru foarte des. Ultimul interviu pe care l-ați acordat a fost în 2009 dacă nu mă înșel.

Mircea PlatonPersonal, v-am descoperit recent, prin intermediul analizelor dumneavoastră politice publicate în Cotidianul.ro și Grupul Prospectiv. Înainte de a pregăti acest interviu nu știam mare lucru despre dumneavoastră în afara faptului că sunteți un român „canadian” care urmează un postdoctorat la Toronto.

Din fericire pentru mine lucrurile s-au schimbat. Din documentările făcute am putut afla că înainte de a fi „canadian” sau „american” sunteți ieșean.
 
Copilăria dumneavoastră a fost una clasică pentru anii ’70 – ’80: ați crescut printre („nu după”) blocuri și ați pierdut de-a lungul anilor multe mingi de 35 de lei jucând fotbal în curtea scolii.

Adolescența v-ați petrecut-o printre cărți și lumea boemă a Iașilor. Serile de marți erau rezervate întotdeauna teatrului radiofonic.

Detestați „organic” comunismul deoarece a alungat atmosfera Iașiul interbelic, o lume pe care ați descoperit-o totuși ca adolescent în câteva oaze „de normalitate” bine ascunse pentru neinițiați. Găseați comunismul plicticos deoarece viața de pionier vă răpea timp important de la lectură, însă îl apreciați pentru lipsa tentațiilor. Paradoxal, plictisul comunismului vă permitea să gândiți și să citiți mai mult.

Între anii 1991 – 1998 ați lucrat si v-ați format ca editor și în cadrul afacerii de familie – Editura Agora – aparținând tatălui dumneavoastră. Dragostea de carte și dorința de a împărtăși cultura celor tineri, dar modești financiar, a afectat profitul editurii. Cumulat acestei lipse de spirit capitalist, ați avut ocazia să fi cunoscut înaintea multor altora „deliciile” pe care trebuie sa le înfrunte micul întreprinzător român pe piața „liberă” unde managerii de succes erau în același timp și cei care câștigau subvenții și contracte cu Statul.

Ați fost pentru o perioadă și redactor la Editura Mitropoliei Moldovei și a Bucovinei și membru fondator al revistei „Biserica și problemele vremii”.

În 1999 coordonatorul  paginii editorial/opinii a unui onorabil cotidian românesc cu care colaborați v-a spus că apreciază scrisul dumneavoastră, dar că ar vrea să nu mai vadă niciodată în pagină termenii „național / naționalist”. Aceasta a fost „ultimă picătură” care a dus, printre altele, și la „expatriere”.

În perioada 2002-2004 ați avut scurte incursiuni academice în mediul anglo-saxon. Din 2005 până în 2012 v-ați stabilit peste ocean, la Universitatea de Stat din Ohio, S.U.A., urmând studii de doctorat în istorie. După terminarea acestora, în 2012, v-ați mutat la Toronto, Canada. Primul an „canadian” a însemnat pentru dumneavoastră o colaborare cu Institutul de Studii Creștine din Toronto, Canada, urmând ca în 2013 să începeți un postdoctorat în studii sociale și umaniste la Universitatea din Toronto.

Perioadei dumneavoastră americane îi corespunde o perioadă de adaptare la noul mediu și cultură americane, în paralel cu o lupta de identificare și revendicare a unei identități naționale în exil.

În loc să vă dedicați în întregime doctoratului, ați alocat un timp generos publicisticii. Astfel, în perioada „americană” ați publicat  volumele „Ortodoxie pe litere” (Christiana, 2006) și „Cine ne scrie istoria?” (Timpul, 2007).

Vizibilitatea pentru publicul mai larg a venit abia în 2008 când ați publicat, alături de dl. Ovidiu Hurduzeu, cartea „A treia forță. România profundă” (Logos, 2008). Trei ani mai târziu mai publicați o carte, respectiv „Conștiința națională și statul reprezentativ” (Timpul, 2011).

Cristalizarea acestor căutări capătă astfel un nume concret: „libertatea histocentrică”. Persoanele pe care le vedeți a fi mântuitorii României sunt o combinație rară de intelectuali și ortodocşi.

În perioada 2010-2012, respectiv sfârșitul doctoratului, activitatea dumneavoastră publicistică a scăzut în intensitate, urmând să ia din nou amploare în perioada „canadiană”. Aceasta este marcată de analize profunde și extrem de bine documentate pe diferite teme politice tratate superficial sau deloc de publicul românesc.

Sunteți în prezent, alături de nume celebre ale vocii diasporei – Vladimir Tismăneanu, Dragoș Aligică, Dan Alexe și Alina Mungiu-Pippidi – unul dintre cei mai influenți formatori de opinie din afara României, articolele dumneavoastră fiind publicate în cotidiene și reviste din România.

Mi-a scăpat ceva din această prezentare succintă pe care v-am făcut-o? Care vi se pare cea mai reprezentativă sau mai importantă parte a vieții dumneavoastră de până acum?

Mircea Platon: Vă mulțumesc pentru invitație și pentru introducere. Nu, nu v-a scăpat mare lucru! Pe scurt, sunt un istoric român născut în Iași și care trăiește de mai bine de un deceniu în America de Nord. Deși lucrez aici, în America de Nord, am încercat să rămân prezent, cel puțin publicistic, și în România. Cred așadar că cea mai reprezentativă parte a activității mele de până acum e tocmai acest efort, de lungă durată, de a pune în contact publicul românesc cu anumite realități euro-atlantice și cu anumite permanențe ale istoriei europene.

Puteți citi integral acest interviu descărcându-l în format .PDF aici.

Mai jos câteva citate selective pe care le puteți găsi în cadrul acestui interviu:

  • Am observat că nu e nevoie să fii expatriat pentru a-ți pierde identitatea;
  • Nu cred că românii sunt articulați într-o comunitate aici (Canada);
  • Purtăm cu noi și exprimăm clivajele politice din țară;
  • Cred că unul dintre avantajele expaților e acela că nu sunt înfeudați grupurilor de interese din țară. (…) Cred că o grupare a expaților care nu sunt afiliați grupurilor de interese și partidelor din țară ar putea juca un rol benefic;
  • Avem o viziune prea Occidentalo-centrică a emigrației;
  • Nu poți pune mare bază pe oameni care, deși locuiesc în străinătate, au fost ani de zile pe statele de plată ale partidelor de guvernământ din România, și nici pe oameni care sunt folosiți aici drept „experți” pe România și care sunt convocați periodic la „debriefing” de către serviciile de informații;
  • Lupt – publicistic vorbind – pentru o Românie așezată în acel fel, pentru o Românie a unei societăți la scară umană, în care omul normal, omul de rând să nu se simtă hăituit sau nevoit să își vândă sufletul pentru a putea supraviețui;
  • Au fost momente când aș fi vrut să nu mă mai gândesc, stând aici, și la necazurile din țară;
  • Cred că a sta aici și a activa în România în sensul apărării identității și patrimoniului național nu e decât un semn al integrității sufletești;
  • Unii pleacă tocmai pentru a putea rămâne liberi să activeze în România fără a fi siliți să facă diferite concesii mafiilor din țară. Emigrarea e, în acest caz, costul pe care îl ai de plătit pentru a putea fi de folos țării;
  • Noi aveam, din punctul lor de vedere, un excedent de ruralitate. Ei au, din punctul meu de vedere, un excedent de rigiditate culturală: nu poți conduce întreaga lume cu oameni care învață o limbă străină sau au contact cu o cultură străină abia în facultate;
  • E anormal să exporți aceste ideologii în țări sau arii culturale care funcționează mai puțin înregimentat-ideologic, unde istoria și cultura locală nu au nevoie de supliment ideologic pentru a face loc diversității organice. (…) Exportul american de corectitudine politică falsifică dinamica socială a locului și contribuie astfel la subțierea capitalului social pentru că se traduc realități locale în termenii generici ai ingineriei sociale;
  • Dacă au plecat toți colegii tăi de clasă (de liceu) sau de an (de universitate) și te întâlnești pe stradă cu un fost coleg sau profesor care spune: „A, dar tu nu ai plecat? Mai ești pe aici?”, ajungi să crezi că e ceva în neregulă cu tine. Emigrarea a devenit de la un anume punct încolo un fel de trofeu;
  • Cea mai mare parte a românilor pe care i-am auzit spunând că au emigrat de dragul copiilor, „pentru a le oferi un viitor mai bun”, spunea asta mințindu-se pe ei înșiși. Pentru că nu erau capabili să privească în față consecințele pe care le avea emigrarea asupra copiilor lor. (…) Acolo unde părinților li s-a furat țara, copiilor li se vor fura părinții. Rezultatul e o Românie orfană, nesigură pe sine;
  • Ce mă interesează însă e dacă mai există pe undeva și oameni ai românilor. Pentru că, dacă ar exista, nu ar putea fi decât sceptici în ceea ce privește construcția EUropeană așa cum arată ea acum;
  • La ora actuală, vedem o U.E. dominată de Germania, de dragul căreia se menține o monedă comună și se impun politici de austeritate care generează șomaj, o Germanie care dă și tonul negocierilor dintre U.E. și S.U.A. pentru crearea unei zone de liber schimb euro-atlantic. Vedem o U.E. care tinde să devină în același timp un suprastat și nu o Europă a patriilor, așa cum voia De Gaulle. Și de aceea vedem o U.E. care nu e o „a treia forță” pentru că nu e o uniune a patriilor, ci o confederare a birocraților aroganți și despoților de birou care strivesc sentimentul național și tradițiile istorice ale Europei în numele unui „europenism civic”, al unei „corectitudini politice” EUrofile a cărei masă ontologică sau densitate culturală e egală cu zero;
  • Cred că interesul național al României ne cere să facem nu ce spun EUropenii, ci doar ce fac Europenii: adică să negociem rațional și fără fanatisme rusofobe sau iluzii americanofile cu oricine poate ajuta la propășirea României;
  • Șomajul din România nu va mai putea fi ținut sub control cu ajutorul exportului de forță de muncă. „Creşterea economică” pe bază de consum intern alimentat de bani trimiși de expați prin Western Union va cunoaște probabil o încetinire. Adică, iarăși, pierdere de locuri de muncă. În aceste condiții, România are nevoie de o strategie de creștere economică și revigorare cultural-identitară reală. Nu poți să-i ții pe oameni în U.E. doar amenințându-i că, altminteri, „vin rușii”. E timpul să vină românii.