SpagaÎn calitatea mea de umil și nevoiaș cetățean al acestei țări vreau să-mi reclam în fața autorităților statale și suprastatale cărora le plătesc biruri “dreptul la șpagă” (a da și a primi).

Șpaga este acel acoperamânt malign așternut peste o rană supurândă a unei societăți bolnave. Înlăturarea ei fără vindecare sau fără bandajare nu este decât o cruzime inutilă aplicată unui bolnav muribund.

Șpaga este în ultimă instanță un gest patriotic, cetățenesc, prin care noi, cei mulți, din puținul nostru, căutăm să completăm golurile deliberat lăsate de un sistem inuman și corupt.

“Dreptul la șpagă” nu este un moft sau o figură de stil, ci este protecția noastră vremelnică, precară, uneori ipotetică în fața unei societății bolnave, alienate, pusă să ne sugrume. Șpaga este firul principal care ne leagă de o parte însemnată din ceea ce, până mai ieri, cunoșteam sub denumirea de “drepturile omului” sau, ma rog, “iluziile omului”.

În România, suprimarea dreptului la șpagă este echivalentă cu sugrumarea iluziei, cu uciderea speranței și, implicit, cu alunecarea în infern.

Căci, cum aș mai putea eu, om de rând, răscolit de o boală gravă, să sper în șansa de a fi tratat de un doctor priceput care, într-un amestec de plictiseală, tresărire de conștiință și palid umanism, va avea gratitudinea de a se pleca la căpătâiul meu, înduioșat și motivat, fără însă să aștepte grămăjoara de bacnote mototolite prinse cu elastic?

Cum mai pot eu oare spera ca aș putea să contribui la primenirea clasei și a școlii din orașelul unde învață fiul meu? Cum aș putea să-mi arăt recunoștiința pentru un dascăl priceput și inimos care, răscolit de pasiune, idealism și sentimentalism, nu lasă baltă școala, orașul și țara asta pentru a spăla vase într-un restaurant din Vest?

Ce altă metodă am eu de a trezi în unii sentimentul datoriei sau de a-i recompensa pe alții, batjocoriți prin salarii de mizerie care-i împing la marginea societății și a demnității umane și profesionale?

Cum pot eu să-i determin pe legiuitori să respecte legile de ei înșiși date? Prin ce mijloace aș putea vedea Sănătatea și Învățământul că primesc procentele legale? Prin ce căi aș putea acționa pentru a aduce numărul neosecuriștilor din “serviciili actuale” la nivelul securiștilor de odinioară ? Cum aș putea institui drept normă salarială retribuția unui dascăl sau a unui medic în locul genericului salariu minim sau mediu pe economie (mai avem economie?). Ce este în fond salariul acesta mediu ce amestecă de-a valma sudoarea și umilința unora cu incompetența, corupția și reaua credință a altora?

Sunt conștient de laturile hidoase și inumane ale acestei hidre cu mai multe capete, numită șpagă. Aș pune-o la zid și aș mitralia-o fără niciun regret, mai ceva ca pe Ceaușiști. Aș face lucrul acesta dacă nu ar exista întrebarea:” … și, ce aș pune în loc?”.

Din păcate, ca și-n ’89, în locul mizeriei acesteia se preconizează a se instaura o mizerie și mai mare, în care viața, sănătatea și educația se transformă din drepturi în mărfuri cu preț pe raft. În lipsa disponibilităților salariale pentru sumele cu amețitor de multe zerouri din nota de plată, ceea ce ne rămâne nouă sunt doar bariere și cozi. Coadă la sănătate, în așteptarea rândului la o consultație, la o analiză suplimentară, la o operație banală, dar vitală, ce nu ne-o putem permite la prețurile umflate de mafia din industria farmaceutică și cea a aparatelor medicale. Coadă pentru 2-3 burse, pentru care se vor bate 2-3000 de copii excepționali ai “plebei proletare”, în timp ce “ai lor”, plini de “succesuri” au deja asigurate locurile în Anglia și Elveția (aviz domnilor Videanu, Nastase&comp) sau în Parlamentul Europei. Coadă pentru o operație banală în secolul ăsta; să zicem o hernie de disc, pentru care întâiul român în stat s-a operat la Viena … șamd.

Și, cum spuneam, aș ucide cu ochii închiși șpaga și șpăgarii veroși dacă aș fi convins că mâine, justițiarii care reclamă lucrul acesta ar avea vreun plan de creștere a salariilor medicilor, al dascălilor, dacă ar exista vreun interes pentru copiii celor mulți, o strategie sau măcar o intenție de remediere a cauzelor acestui flagel.

Din nenorocire, totul nu este decât un paravan mediatic menit a ne transforma în aliații unei cruciade a cărui unic scop este doar readucerea noastră în postura de sclavi. Mai dureros este că, cei care ne vând în acest acest război, pentru șpagi ce nouă ni se pot părea mari, nu își câștigă prin ele decât o postură vremelnică de vechili de sclavi, foarte curând coborâtori în rândurile noastre.

După experiența 1989, refuz să mai particip la un război al cărui singur scop perceptibil este distrugerea de dragul principiilor!